Articol de Silvia Marinescu

Aflată în vacanță, mi-am redescoperit pasiunea pentru un album pe care l-am ascultat aproape in fiecare zi timp de două săptămâni, album al unei formații de suflet pentru mine. Un album poate nepotrivit pentru zile însorite de vară, din cauza stării pe care o poate transmite. Este vorba de Red, de la King Crimson.

În doar cinci melodii, cea mai lunga de 12 minute și cea mai scurtă de 6 minute, King Crimson dau din nou măsura valorii lor, pe albumul lansat în 1974, ultimul înainte ca Robert Fripp să desființeze temporar King Crimson și primul fără David Cross.

Prima idee care iți străbate mintea atunci când începi să asculți albumul este că, într-adevăr, King Crimson știu să deschidă un ambum cu o piesă de zile mari. Red nu este cu nimic mai prejos decât 21st Century Schizoid Man, de pe albumul In The Court Of The Crimson King, sau decât Larks’ Tongues in Aspic, Part I, de pe albumul Larks’ Tongues in Aspic. O piesă instrumentală, agresivă, ilustreaza perfect starea ce va urma a albumului.

Intreg albumul stă sub imperiul culorii roșu. Culoare violentă, agresivă, culoarea furiei și a neliniștirii, titlul nu este ales întâmplător. Toate piesele din acest album sunt în nuanțe de roșu, chiar dacă unele dintre ele sunt nuanțe ceva mai deschise. Chiar și piesele mai „liniștite”, cum ar fi Fallen Angel sau Starless, dau impresia că furtuna se va dezlănțui curând.

Red este, într-adevăr, un album întunecat, cu o atmosferă deloc liniștită. Pentru mine, cel mai bine redă această stare piesa One More Red Nightmare, unde Bill Bruford ne oferă cele mai bune ritmuri de tobă de pe acest album și unde saxofonul are, pentru o bună bucată de vreme, actorul principal. Piesa este agresivă și ironică în același timp, este o piesă care te face să te simți chiar in mijlocul culorii roșu, cu toate nuanțele și subtonurile ei.

Starless este piesa care încheie albumul în mod magistral și, după mine, una din cele mai bune piese de la King Crimson. O combinație interesantă de un debut melodic, parte vocală deosebit realizată, saxofon și, dupa cam 5 minute ale cântecului de 12, o sesiune de jamming, duce albumul din zona culorii roșu înspre un negru tăcut:

„Sundown dazzling day

Gold through my eyes

But my eyes turned within

Only see

Starless and bible black”.

Astfel se incheie un album care nu se descrie prea ușor, ci doar se simte. Poate că nu e la fel de impresionant ca In The Court of The Crimson King sau Larks’ Tongues in Aspic, din punct de vedere compozițional, însă cu siguranță un album care merită ascultat din punct de vedere al stării transmise, un album complex și care, totuși, reușește să creeze o imagine reală a formației King Crimson și a oamenilor din spatele numelui, care pun în muzică puțin sau mai mult din sentimentele lor reale, care sunt fie roșii, fie negre, fie gri, fie galbene.

Articol de Silvia Marinescu

Un album din 1978, 4 piese, 37 de minute și, fără îndoială, cinci stele. Acesta este albumul de care o să vă scriu azi, unul din albumele preferate ale formației mele preferate: Rush, Hemispheres.

Unul din motivele pentru care acest album mi se pare excelent este reprezentat de versurile sale. Provenite din lumea mitologiei grecești, cu un accent deosebit pe dihotomia dintre Apollo (bringer of wisdom) și Dyonisos (bringer of love), ele ilustrează nu numai această dihotomie, ci întreaga diferență existentă între partea dreaptă a creierului și cea stângă, astfel explicându-se și numele albumului, dar și coperta acestuia: lupta dintre cei doi, Apollo în stânga, în plan îndepărtat, îmbrăcat în negru, și Dyonisos în dreapta, gol, amândoi deasupra unei jumătăți a unui creier.

Prima parte a albumului este întreaga primă melodie, Cygnus X-1 Book II: Hemispheres, care reprezintă o continuare a ultimului cântec de pe albumul precedent, A Farewell to Kings, un album în care versurile tind mai mult spre sfera SF-ului decât spre cea a mitologiei antice.

Aici aflăm că Apollo este aducător de înțelepciune iar Dyonisos, de dragoste. Cântecul spune povestea omenirii care a încercat întâi să clădească o lume doar pe rațiune, apoi, când misiunea lor a eșuat, au încercat să o clădească doar pe iubire. Și când totul era pierdut, au înțeles în sfârșit că au nevoie de Cygnus, aducătorul de echilibru dintr-o altă constelație, reușind, în final, să împace cele două nevoi ale oamenilor, de înțelepciune și de dragoste, care până acum se excludeau una pe alta:

Let the truth of love be lighted
Let the love of truth shine clear
Sensibility
Armed with sense and liberty
With the heart and mind united
In a single perfect sphere.

Cântecul este minunat în totalitate, de la versuri la modul excelent în care sunt transpuse în muzică. Dacă vă era dor de prog, sau de Rush, sau de ambele, acesta este cântecul potrivit pentru a vă aduce aminte de ce progul este un stil minunat.

A doua parte a albumului este constituită din celelalte trei cântece și este oarecum mai temperată decât prima. Circumstances este povestea lui Peart de dinainte de a fi parte din Rush și amintește mai mult de partea heavy metal a acestei formații, The Trees este o fabulă minunat pusă pe muzică despre lupta dintre stejari și arțari pentru soare, unii fiind mai înalți decât alții, și egalitatea acestora în fața toporului, iar La Villa Strangiato este una din bijuteriile instrumentale pe care le poate oferi Rush, o încheiere de album care pare că spune “iată ce putem face noi, împreună sau separat”.

Acesta este un album pentru cei care se plâng că Rush au piese prea scurte. E de ajuns să asculți prima melodie și să realizezi că nu numai că pot scrie piese mai lungi, dar și că le iese de minune. O formație genială, pentru mine, și nu spun asta doar pentru a arunca cu complimente, m-a uimit prin acest album și metaforele prezente în el. Recomand cu tărie.

Articol de Andrei Simionescu

De la o vreme tind să cred că aceste etichete ce doresc a fi denotatoare ale genului (precum “progressive”, “rock”, “alternative” etc.) nu au absolut nicio valoare, atât artistică cât şi intelectuală. De aceea îndemn la audiţii libere de prejudecăţi. Multă lume acuza această trupă că este o reciclare a progului de 70’s, doar pentru că au avut ghinionul să cânte 20 de ani mai târziu. Anglagard este una dintre acele trupe care a avut ghinionul perioadei lor dar care au avut o viziune clară dar care şi-au ars interesul pentru artă prea devreme. Muzica lor îndrăzneşte să depăşească concepte stricte (şi regretabil, incomplete) promovate de critici.

Compoziţiile sunt lungi şi ample, denotatoare a unei preferinţe pentru o tradiţie a unei muzici clasice europene. Melodiile sunt jucăuşe, o semnătură a muzicii folclorice suedeze. Astfel, dorind într-o perioadă precum anii 90 să îşi cânte muzica în norma ideilor enunţate anterior, cei 6 artişti ne-au încântat cu două albume. Epilog este al doilea şi, spre deosebire de primul, este instrumental.

Principala calitate a albumului şi a trupei în general este că abordează într-un mod destul de indirect dar expresiv acele sentimente negative definitorii pentru o perioadă în viaţa oricărui om. Oricât de diferite şi variate ar fi interpretările acestei muzici, putem regăsi întotdeauna un portret al regretarii, o nuanţă a speranţei sau o umbră fobica. Personal, mi se pare că Anglagard au avut o preferinţă recurenţă pentru compozitori precum Chopin, Debussy sau Stravinsky. Imaginile sonore amintesc deseori de aceşti compozitori nu foarte îndepărtaţi cronologic unul de altul. Recunosc însă că, a trebuit să am o anumită stare pentru a pătrunde în centrul albumului şi, până în acel moment, destulă răbdare.

Orice muzician doreşte să poată (cel puţin) să cânte muzica pe care o ascultă şi o adoră. Anglagard au făcut acest lucru, compunând într-o notă subtilă dar puternică. Şi, deşi aflaţi la aproximativ 100 de ani sau mai mult de “muzele” lor, aceştia s-au adaptat şi, au adaptat muzica, vremurilor contemporane prin alegerea unor instrumente moderne (excepţie făcând flautul Annei).

Un album cu un mare potenţial în a se ataşa personal de ascultător, Epilog mă face să regret inexistenţa actuală a trupei ce l-a compus.

Articol de Cristina Andrieş

După ce a neliniştit apele muzicale cu preafericitul album River: The Joni Letters, veşnic-inventivul Herbie Hancock revine în 2010 cu un proiect audio-video pe care l-am aşteptat câteva luni de zile cu sufletul la gură.

The Imagine Project este rezultatul călătoriei pe care legendarul jazzman o face în jurul lumii cu un scop pe cât de precis, pe atât de nobil: construirea unei legături muzicale între diferite popoare şi, implicit, culturi.

Cu deschidere şi implicare, în sprijinul realizării acestui plan grandios au venit cântăreţi şi trupe cu rezonanţă, între care P!nk, Jeff Beck, Anoushka Shankar sau Oumou Sangare. Fiecare dintre ei îşi aduce aportul cultural în cadrul câte unei piese, transformând-o într-un melanj de limbă, stil şi feeling.

Ca să vă dau exemple concrete, avem celebra Imagine cântată de P!nk, Seal, India.Arie, Jeff Beck, Konono n°1 şi Oumou Sangare, apoi The Times, They Are A’€™ Changin’€™ cu The Chieftains, Toumani Diabete şi Lisa Hannigan, Tomorrow Never Knows cu sofisticatul Dave Matthews şi The Song Goes On, alături de K.S. Chithra, Chaka Khan, Anoushka Shankar şi Wayne Shorter.

Sigur că intersectarea cu lumea pop nu e ceva nou pentru Herbie Hancock, însă The Imagine Project s-a transformat într-un schimb intercultural masiv, închegat că laptele bun, care se extinde prin forţa mesajului şi pe plan social, astfel încât probleme precum foametea sau bolile incurabile sunt acoperite de aura strălucitoare a unui spirit în echilibru.

Senzaţia astfel conturată este una de plenitudine şi saturaţie necesară, aflată sub semnătura unui artist matur şi documentat, capabil de a omogeniza orice combinaţie culturală.

Articol de Hermina Stănciulescu

Trebuie să recunosc surprinderea pe care am resimţit-o în momentul în care am început să citesc cartea Luminiţei. Titlul, uşor criptic, ţine închis foarte bine conţinutul scrierii-jurnal. Primul capitol, că toate lucrurile, începe cu “începutul” şi continuă cu o poveste despre poveşti, poveste amintire despre oameni mari şi scrieri memorabile.

O carte despre cărţi sau mai bine zis, despre dragostea pentru cărţi. Şi dacă vorbim de dragoste pentru cărţi şi poveştile pe care le găsim în ele, Luminiţa Voina-Răuţ este unul din acei oameni care a acumulat în timp atâta dragoste pentru literatură cât ar încăpea într-o viaţă de om.

Şi nu spun asta doar de dragul cuvintelor, ci pentru că m-a convins stilul în care-mi vorbeşte printre rânduri, prieteneşte, atunci când aduce în discuţie nume mari ale literaturii spaniole şi sud-americane, precum Mario Vargas Llosa, Juan Marşe sau Ernesto Sabato.

Cartea despre care vă vorbesc este ca un manual introductiv în lumea micului magician. Stilul este confesiv doar atât cât să-ţi aducă la cunoştinţă că în spatele cărţilor pe care le-ai citit există un univers magic în care modelarea cuvintelor se face cu migală şi răbdare astfel încât, trecând prin mai multe limbi, textul tradus să-şi păstreze esenţa neschimbată. Nu va gândiţi totuşi că o să aflaţi toate secretele unui traducător.

Traducerile din poveste este o carte în care se amestecă frânturi de literaturi, viaţa personală şi istorisiri despre ce se întâmplă în lumea din jurul textelor atunci când sunt scrise. E o lume în care €œori de câte ori traduci, simţi nevoia, în timp ce urmăreşti ideea, sensul exact al frazei care trebuie cu sfinţenie respectat în limba ţintă, să urmăreşti şi un altfel de ritm, de asta data unul interior, care vibrează odată cu cuvintele aşternute pe hârtie, generând o stare de graţie indefinibilă”.

Articol de Andrei Simionescu

Un album ce oferă un restart genului.

În cazul în care căutaţi o îmbinare armonioasă între prog-metal şi jazz-rock/fusion, fiind şi un album nou, al unei trupe aflate la început de viaţă, anul acesta avem în prim plan debutul trupei Relocator. Toţi fanii devotaţi ai lui McLaughlin, Ponty, Holdsworth iar, pe cealaltă parte, Dream Theater et alli, vor avea parte de o audiţie extrem de placută.

Ca fan, am rămas impresionat de diversitatea şi inventivitatea de pe parcursul albumului. Ritmul are o dublă personalitate, atât un heavy-blues-rock ce dansează pe măsuri compuse, cât şi un  groove jazz rock suculent la atingere. Pasiunea evidentă a lui Frank Tinge pentru muzica progresivă l-a determinat să îşi creeze o voce personală în sfera percuţioniştilor de fusion. Lângă el, Michael Pruchnicki este un bun exemplu ce ne demonstrează multiplicitatea modurilor utilizarilor unui bass, în afară de limitele unui sens strict: instrumentul ritmic. Uneori, lui Michael pur şi simplu îi place să scape din haită şi să ofere un plus de magie şi culoare. Impresia rămâne clară: combo-ul drum-bass este o explozie sonică plină de nenumeroase morphe, cu o analogie vizuală ce ne îndreaptă spre Inque.

La mansardă avem două voci distincte care dau senzaţia că se întampla un Meeting of the Spirits la mijloc. Chitaristul Stefan Artwin şi violinistul Bartek Strycharski ştiu cum să combine nenumărate melodioare pentru a crea o abordare nouă pentru gen. Muzicianul nostru orientat pe Music Man îşi cunoaşte stilul şi are o performanţă sigură pe tot parcursul albumului, un lucru minunat ce merită ascultat cu atenţie. Iar dacă ne amintim şi ce bine sunau Mahavishnu sau King Crimson pe vremea în care aveau şi un violonist în formatie, putem spune acelaşi lucru despre Relocator în conjuctură cu Bartek Strycharski. Acesta este un muzician talentat care a ajutat albumul să crească în textură şi savoare. Şi se pare ca Derek Sherinian a vrut să se alăture distracţiei şi a contribuit cu binecunoscuta sa melodicitate la albumul nemţilor.

Nu voi lua cântecele la rând pentru a le diseca şi a le oferi taguri întrucât ar fi o abordare nedemnă. Acest album este o experienţă unitară de sine stătătoare. Există anumite albume ce au un sens doar cap-coada datorită unei continuităţi naturale ale stilului sonor. Albumele non-concept (cel puţin declarate în buletin în acest sens) precum “Islands” – King Crimson şi “The Inner Mounting Flame” – Mahavishnu McLaughlin au o modalitate unică de comunicare prin muzică. Depaşeşte obişnuitul “sound of the band” dar nu este un concept în sensul ideilor. Nu este genul de album care se ocupă cu teme precum nebunia în Dark Side of the Moon. Albumul de faţă este o astfel de creaţie. Principalele teme sonice fac referire la întunecare, răsturnări maniace şi peisaje libere, spaţioase. Având ca lipsă un concept delimitat intelectual dar conferind ascultătorului o senzaţie unică, acest album trebuie ascultat în mod repetat pentru a-i afla secretele.

Tind să cred că, deşi nu cunosc ce planuri au avut muzicienii când au compus muzica, albumul portretizează modernitatea decadentă în contrast cu vremuri demult apuse şi aprig regretate. Dar posibilităţile de a interpreta albumul sunt infinite şi nu doresc să sugerez informaţii subiectiv create. De aceea încurajez ascultătorii să rezoneze cât mai personal cu albumul. Chiar merită.

Articol de George Colang

Dacă, în Renaştere, pictorul trebuie să se aplece către genuinul lucrurilor încercând să fie cât mai aproape de natural, în arta modernă, jocul devine mai puţin accesibil. Pictura şi poezia, din perspectiva artelor tradiţionale, trebuie să aibă un ideal comun, să imite natura şi să o transpună cât se poate de spontan. Sigur că acest lucru nu este posibil. De multe ori, voinţa artistului trebuie înţeleasă ca un studiu ce se apleacă asupra tuturor factorilor de ordin sensibil, un cadru ce se metamorfozează concret pe o foaie. Al. Husar spunea: „Arta se îndreaptă spre observarea realului, care e individual şi divers. Lumea externă, considerată ca realitate sensibilă, atrage întreaga atenţie a artistului. Arta Renaşterii înfăţişează persoane, scene şi evenimente reale. Artistul creează un sistem de relaţii cu lumea reală, tinde s-o exprime din ce în ce mai fidel.“ Cu alte cuvinte, arta Renaşterii devine un mijloc prin care imitaţia capătă conotaţii cabalistice. Scopul artei este de a-l pune pe om în acord cu întreaga natura. Totul este contopit şi realizat în complexitatea cu care se împleteşte omul.

Cu cât ne apropiem de avangardă, cu atât ne apropiem de abstract. Se elimină temele eroice. Eroul devine omul banal, cel de rând, de pe stradă. Este clar, acum, că arta despre care se vorbeşte în prelegerile lui Hegel este arta mare, cea care avea să fie înghiţită şi sucombată de avangardă. Tema morţii artei. Apoi, întrebarea este: Ce se pune în loc? Încetul cu încetul, mutarea spre banal aduce cu sine şi o estetica a banalului, un fel de valorizare a cotidianului şi a mediocrului, aspecte ce nu erau luate în calcul până atunci. De asemenea, se face trecerea dincolo de limitele impuse de arta tradiţională. Asistăm la o descătuşare a culorii, a figurilor, de lumea reală obiectivă. Arta nu îşi mai propune să reprezinte aerul realităţii, mimesis-ul fiind, astfel, dat la o parte. Problema formelor, cubiştii o aduc în văzul tuturor şi o aclamă ca atare.

Cubiştii negau realitatea dată de trăire sau emoţie, considerând-o falacioasă, ei doreau să depăşească stadiul emotiv şi să se lase conduşi de instinctul cu care se propagă realitatea autentică. Lumea abstractă este astfel pusă în lumină. Asistăm la un proces de (de)construcţie. Jocul liber al imaginaţiei poate duce la ruperea dintre conţinut şi formă şi chiar dintre semnificaţie şi figură. Juan Gris vedea cubismul în felul următor: „Sculpturile negre sunt o dovadă clară a posibilităţii unei arte antiidealiste…Sunt opusul artei greceşti care pornea de la individ pentru a încerca să sugereze un tip ideal.“ În continuare, spunea: „Lucrez cu elementele spiritului, cu imaginaţia; încerc să concretizez abstractul; merg de la general la particular, ceea ce înseamnă că pornesc de la o abstracţiune pentru a ajunge la un fapt real. Arta mea este o artă de sinteză, o artă deductivă, cum spune Raynal“. Am putea spune că arta îşi capătă o libertate care pare să se întoarcă împotriva ei.

La polul opus, impresionismul pune problema artei, „supravieţuirea ei, metamorfoza ei într-o creaţie autonomă“, şi, totodată, contopirea ei cu emoţiile făurite de contactul cu natura. Premisa care îi animă pe impresionişti este dată de dinamism. Ei nu mai vor să redea precis, ci vor să scoată la iveală toate punctele ascunse de realitate. De aceea, temele sunt alese în funcţie de iscusinţa cu care aveau să descrie mişcarea spontană a naturii, dexteritatea fiind un as în mânecă; cu cât o pictură este transpusă mai spontan, cu atât ea avea să fie mai complexă. Avem, deci, un cadru care aduce în prim plan jocul forţelor, luminile care transcriu realitatea şi care o înlocuiesc, spontanul ce nu mai fusese niciodată atins, o lume a devenirii, şi nu a precarităţii vlăguite cu care ne obişnuise vechea artă.

Suprarealismul este văzut ca o atitudine ce aclamă subconştientul. Prin procedeul cu care se propagă, suprarealismul pune în scenă un joc care nu mai este comun vieţii conştiente, ci o formă de gândire care se revarsă inconştient într-un efort de conştientizare. Deşi sună paradoxal, acest tip de realism ascuns nu ţine doar de o lume obscură, incognoscibilă, ci şi de o modalitate prin care se dezveleşte latenţa specifică omului. Inconştientul nietzscheean este pus în scenă. Ion Biberi vede suprarealismul în felul următor: „Contemplatorul nu mai regăseşte în opera artistică atmosfera vieţii diurne: el se simte înstrăinat, violent în deprinderile lui mentale; arta suprarealismului este, pentru el, percutantă. Impresia este cu atât mai puternică cu cât, adesea, artistul suprarealist, în năzuinţa de a restitui autenticul tărâmului oniric, suprimă sau reduce zona de articulaţie dintre vis şi ecoul în conştiinţă al vieţii sociale, al veghei şi lumii obişnuite. Arta suprarealistă îşi propune de a închega, prin folosinţa datelor onirice, un alt orizont al lumii, suprarealitatea.“

Există voci care afirmă că arta se zbate, că nu mai există norme şi că totul se duce de râpă. Începând cu arta contemporană, care este privită sceptic de toţi cei care se folosesc de o privire tradiţională, şi continuând cu orice alt soi de cultură avangardistă, acel gen de erupere care nu se încadrează în tipare metrice, afirmăm, acum, după ce drumul începe să se specializeze, căci arta zilele noastre a devenit un cadru închis, deschis doar celor avizaţi, că nu există niciodată un fir care să dărâme concret o întreagă reţea de canoane. Nihilismul este un daimon şi nu un demon care dărâmă munţi de creaţie. Problema a fost, dintotdeauna, cu geniul creator, cu spiritul geniului de a se lăsă vânat de creaţie şi de a începe natural să creeze. Arta contemporană nu are cum să se rupă de arta tradiţională. Oricât am încerca să găsim ceva nou, vom fi nevoiţi să ne raportăm la cutumele instaurate de timp. Paradigma este aceeaşi.

Articol de Cristina Clopot

După mulţi ani în care mi-am dorit să ajung la Gărâna, anul acesta chiar am reuşit să ajung şi nu am regretat nicio clipă alegerea aceasta. Festivalul oferă o experienţă inedită prin însăşi conceptul păstrat neschimbat de ani de zile, un festival de jazz în cadru natural, într-o zonă de munte pitorească, situată la cateva zeci de kilometri de Reşiţa. Urmând deja un traseu tradiţional,  festivalul a reuşit să adune nume mari ale momentului din zona jazz-ului, iar prestaţiile acestora au ţinut publicul în faţa scenei, chiar şi pe ploaie.

Deşi prima seară am pierdut-o, din relatările celor prezenţi am înţeles că a fost marcată de un recital extraordinar al trupei Elina Duni Quartet, condusă de o fermecătoare elveţiancă, de origine albaneză. Iar momentul inedit al recitalului ei l-a reprezentat interpretarea melodiei Mariei Tănase, Lume, lume, soro lume.

Cea de-a doua seară a fost marcată de un singur recital, cel al lui Bela Fleck, acesta însă a durat mai bine de două ore. În acest interval am avut ocazia să înţelegem cu toţii de ce acest artist a fost nominalizat la atâtea premii Grammy, banjo-ul său părea să prindă viaţă în mâinile sale. Trio-ul format alături de alţi doi muzicieni talentaţi, Edgar Meyer şi Zakir Hussain, s-a dovedit a fi unul extrem de interesant. Iar solo-urile incluse în program de către fiecare dintre ei au primit un răspuns pozitiv din partea publicului. Talentul şi experienţa fiecăruia şi-au spus cuvântul pe scenă, atât la nivel individual cât şi pentru grup, show-ul lor fiind unul spectaculos.

Cea de-a treia seară a festivalului s-a dovedit a fi la fel de ofertantă ca şi primele două. Pe scenă au urcat 4 formaţii, iar “cântarea” s-a terminat târziu după miezul nopții. Pentru mine, remarcant a fost recitalul formaţii ungureşti Djabe, din câte am înţeles un participant tradiţional al festivalului, de care însă eu auzeam prima dată. Jazzmenii maghiari au reuşit să creeze o atmosferă vie, iar în ciuda orei târzii, publicul a vibrat puternic la fiecare acord.

În ultima seară a urmat rândul celei mai aşteptate artiste a ediţiei de anul acesta a festivalului, Patricia Barber. Despre ea vă vorbea Cristina Andrieş, în articolul de prezentare a albumului Mythologies. Cu o astfel de introducere nu avea cum să nu devină unul dintre principalele puncte de interes ale festivalului iar cântăreaţa a condus recitalul magistral. Aşezată în spatele pianului, cum obișnuieşte să susţină concertele, cu vocea ei caldă şi ritmuri liniştite, ea a cucerit publicul prin naturalețe şi deschidere. Ploaia de toată ziua a continuat, însă spectatorii nu au abandonat, alegând să rămână cu umbrele sau pelerine în faţa scenei. Dacă ar fi ceva de reproşat concertului acesta, ar fi numai faptul că din cauza ploii, acesta se auzea bine numai din faţa scenei, pe lateral sunetul fiind perceput disproporţionat.

Surpriza serii a fost însă descoperirea unei formaţii suedeze deosebite, Dan Berglund Tonbruket, al căror recital a contrastat cu cel de mai devreme, reuşind să electrizeze mulţimea. Dacă Patricia Barber a adus pe scena festivalului melancolia, suedezii au reuşit să trezească simţurile publicului cu un recital cu ritmuri alerte, o combinaţie îndrăzneaţă situată la limită între rock și jazz.

Privind înapoi, experienţa Gărâna rămâne una deosebită, recomandată drept “medicamentul perfect cu dozaj anual” pentru orice iubitor de jazz. Iar anul viitor, cu siguranţă voi repeta experienţa, ca şi alte persoane întâlnite acolo care veneau deja de 2,3 sau 8 ani la Festivalul de Jazz din Poiana Lupului.

Articol de Andrei Simionescu

Iată că a ajuns şi artista canadiană în acel moment al carierei în care te opreşti pentru un moment, te uiţi înapoi şi readuci în actual realizările acumulate de-a lungul anilor. Numărul magic aici este un venerabil 25, lucru ce se face simţit pe parcursul Recollectionului.

Cu ajutorul acestui material putem reflecta asupra stilului foarte nuanţat al cântăreţei. Există o preferinţă clară pentru instrumentele acustice, predominante fiind chitara sau vioara. Influenţele country sunt prezente într-un mod destul de subtil, găsindu-şi locul prin anumite cântece prin intermediul slide guitarului. Ritmicul este transparent, oferind o bază constantă celorlalţi muzicieni în a se desfăşura gradual. Melodiile nu sunt greoaie sau pretenţioase, ele trecând pe la ascultător precum o briză proaspătă.

K.D. Lang a avut grijă ca pe parcursul carierei sale să arate lumii că posedă o voce ce poate fi catalogată drept inconfundabilă. Artista manifestă o atenţie sporită în ceea ce priveşte nuanţele vocii sale. Astfel, nu se poate spune că linia melodică de pe vreun cântec intră în totalitate pe un pattern fix. Cu un vibrato micuţ în amplitudine şi o voce uşor dulceagă, dar puternică şi emotivă, artista păstrează un element surpriza în cadrul oricărei melodii de pe album.

Cateva piese mi-au atras atenţia în mod special, printre care The Air That I Breathe (fiind cover Albert Hammond). Se simte o dorinţă de a crea o muzică uşor deşertică, printr-o abordare ambientală, pentru a imagina un spaţiu deschis, amplu, evocativ. În schimb, dacă ascultăm Summerfling, muzica este mai închegată, artista dorind o reîntoarcere spre 60’s, mai ales spre Surf Music.

Help Me este un alt exemplu de stand-out-song care mie personal îmi aminteşte de Massive Attack – Teardrop. K.D Lang cântă aici… altfel, un lucru interpretabil ce merită descoperit. În plus, pentru a-şi largi aria de abordare, artista cochetează şi cu swingul prin melodii precum Love for Sale. Fiind un jazz standard (scris de Cole Porter) încă din anii ‘30, aici se pune un accent mai mare pe armonii executate pe pian şi broderii completate cu saxofon. Astfel ne putem da seama de anvergura stilurilor care pot fi regăsite pe acest album şi, implicit, în repertoriul artistei.

Pentru fanii artistei, Recollection este un element retrospectiv construit pentru a se putea impune ca un material discografic de sine stătător. Pentru cei ce nu îi cunosc vocea dar sunt doritori de a asculta o abordare inedită ce poate fi descoperită numai gradual, K.D. Lang va fi o alegere perfectă.

Articol de Cristina Andrieş

Am citit Oscar şi Tanti Roz pentru că mi-a fost recomandată cu un oftat şi o expresie de regret profund, pe care eram curioasă cât de puternic am să le resimt. Am devorat apoi şi restul de apariţii ieşite de sub mâna lui Eric-Emmanuel Schmitt (inclusiv Domnul Ibrahim şi florile din Coran, despre care am scris aici) pentru că simţeam nevoia de a-mi face un rău frumos, născut din realitatea unor lucruri de care tindem să uităm când viaţa noastră e roz bombon.

Devine totuşi mai complicat când îţi impui să ignori un puşti de zece ani care mărturiseşte că-l cheamă Oscar şi că a dat foc casei, pisicii, câinelui şi peştişorilor roşii din borcan.

A, şi că are cancer.

Că s-a ataşat iremediabil de Tanti Roz, infirmiera care l-a convins să-i scrie lui Dumnezeu şi să-i ceară în fiecare zi câte un lucru nou. Că doctorului nici nu-i mai face plăcere să-l trateze, că părinţilor le e frică să-l vadă şi că prietenii lui din spital sunt minunaţi chiar şi atunci când apar conflicte. Că Tanti Roz e o luptătoare de wrestling care vorbeşte cu Dumnezeu şi care-l învaţă un joc ca niciun altul: cum să trăieşti o sută treizeci de ani în douăsprezece zile.

Odată jocul pornit, Oscar îşi trăieşte adolescenţa fictivă, îşi face prieteni (pe Bacon, băiatul cu arsuri pe tot corpul), se îndrăgosteşte (de Peggy Blue, fata cu pielea albastră din cauza unei boli de inimă), ba chiar se “căsătoreşte” şi are probleme cu soţia, iar siguranţa iniţial nepăsatoare că nu mai are mult de trăit se transformă uşor în frică de sfârşit.

Imposibil de ignorat este mărturia lui Tanti Roz, arhitectură semeaţă construită în jurul lui Oscar, pentru care viaţa capătă o cu totul altă semnificaţie în ziua când Oscar împlineşte “o sută treizeci de ani”.

Avem de-a face, pe foarte scurt, cu o poveste intensă şi înduioşătoare care se plasează atât de sus faţă de unele romane magistrale încât nu poţi să o priveşti decât prin binoclu, cu ochii umezi.

Cu oarece frică de a nu mă plictisi, am fost şi la piesa cu Oana Pellea (Tanti Roz), Marius Manole (Oscar), Cristina Casian (Bacon) şi Antoaneta Cojocaru (Peggy Blue), în regia lui Chris Simion. Foarte inspirate decorul şi distribuţia. Dar şi mai inspirate au fost momentele-cheie, pentru că, din uşurică ce am crezut că va fi, a reuşit să mă solicite psihic până la final.

Încă ceva. Cred că am să fac bătături în palme de la aplauzele pentru Oana.

Cartea n-o mai găsiţi momentan de cumpărat. Dar o puteţi citi aici. Ignoraţi că vă ţine cu ochii în monitor – o veţi sorbi aşa repede că nu vor apuca să vă doară.

Articol de Cristina Andrieş

“If I cut off my arm, I say ‘me and my arm,’
but if I cut off my head do I say,
‘me and my head’ or
‘me and my body’?”

Trebuie să recunosc că am citit Locatarul himeric “la mult timp de când” şi “pentru că” am văzut filmul lui Polanski, The Tenant. Descoperisem acolo lumea obscur-ironică a celui care îşi pierde identitatea şi coboară în nebunie, adică lumea unui anume Trelkovsky, imigrant polonez în căutare de chirie pe străzile pariziene.

Situaţia incomodă apare încă din primele pagini: din fericire, un potenţial loc vacant se iveşte atunci când o anume Simone Choule sare de la fereastra balconului ei, sugerând o tentativă de suicid.

Vizita la spital în speranţa unei discuţii despre condiţiile închirierii îl aduce aproape de prietena ei, Stella, şi conturează totodată personajul feminin, înfăşurat în bandaje că o mumie. Aceasta din urmă pare să-l recunoască pe străinul venit în interese proprii şi îşi va permite un strigăt de groază înainte că acesta să plece.

Trelkovsky se mută în apartamentul lui Simone şi ţese o legătură amoroasă cu Stella, însă vecinii lui ciudaţi îi vor distrage curând atenţia. Din aproape în aproape, el va bănui că locatarii imobilului sunt de fapt cei care au condus-o pe fosta chiriaşă la sinucidere şi că lui i se pregăteşte aceeaşi soartă. În încercarea de a o înţelege pe Choule, el începe să-şi asume trăsăturile ei: alege întotdeauna scaunul ei preferat din cafenea şi ulterior îşi cumpără peruci reprezentative. Din păcate pentru el, însă, această fuziune îl va face să-şi croiască singur, ca pradă, plasa de păianjen.

Locatarul himeric urmează un fir epic tipic filmului de groază dus la nivel de artă: nu există monştri şi se foloseşte de suspansul mai degrabă tradiţional. Spun asta pentru că scenariul nu operează în sistemul exploatat de majoritatea producţiilor de gen - frica de moarte pluteşte vag în aer, în schimb domneşte o beatitudine tulburătoare generată de pierderea de sine.

Atât în roman cât şi în film, momentul vizual de interes maxim se produce în momentul în care Trelkovsky priveşte prin fereastra apartamentului său (care îi dă o vedere impecabilă spre toaleta clădirii) şi vede imagini ca desprinse din coşmar, inclusiv un personaj care îşi desface bandajele foarte încet, pentru a se dezvălui cu totul.

Din fericire, aceste interludii halucinatorii sunt mai mult decât mijloace de a înflori estetic povestea – sunt puncte de reper care marchează mesaje majore, cotituri în drumul spre demenţă şi care determină inclusiv cititorul să piardă aderenţa cu realitatea. Iar cel mai bizar este că ritmul impus de carte nu se vrea alert, ci sugerează o coborâre lentă care se îndreaptă spre concluzia inevitabilă. Cu toate astea, efectul se traduce într-o curiozitate aproape hipnotică care funcţionează ca punte de legătură între cititor şi mintea scurtcircuitată a personajului.

La fel de tulburătoare sunt şi momentele în care personalitatea lui Simone Choule se scurge în conştiinţa lui Trelkovsky ca retrezirea unei fantome sau cel în care Trelkovsky meditează la conceptul ca braţele şi picioarele nu mai sunt considerate parte intrinsecă a unei persoane după ce acestea sunt deconectate de la creier.

Iar dacă ar fi să-mi dau cu părerea un pic şi despre film, am simţit că, deşi umbrită de mai faimoasele Repulsion sau Rosemary’s Baby, regia pentru The Tenant este de fapt egală lor şi din multe puncte de vedere superioară. “De vină” este evident construirea ei meticuloasă în jurul unui roman cu multe capete de atac şi un regizor Mare.

Ne place Gilmour pentru lirismul chitării plus vocea sa unică. Poate ne plac şi Dream Theater pentru complexitatea ritmică şi melodicitatea atipică practicată pe albumele lor. Dacă ne plac ambele, suntem polonezi şi animăm în patru o trupă creativă, cu un succes crescător şi cu potenţial enorm, atunci urcăm pe scenă sub Riverside.

Şi se pare că cei patru, după aproape zece ani de activitate, au scos la sfârşitul anului trecut albumul no.4 în discografie. ADHD este mai apropiat de primul album decât de celelalte două întrucât muzica tinde să aibă o tensiune interioară mai mare. Structural, avem 5 melodioare care ne trec prin diverse nuanţe şi stiluri. Personal, am observat, pe lângă influenţele menţionate, fraze tipice muzicii clasice tonale, pasaje ce amintesc de post-rock-ul practicat de Godspeed You! Black Emperor dar şi influenţe mai domestice precum fraze de chitară ce amintesc de un alternativ a la RHCP. Solourile de chitara sunt puternic influenţate de stilul lui Gilmour deşi tonul este unul modern, uşor mai agresiv.

Elementul originalităţii la nivel textural este clapa, sau clapărul… de fapt ambele. Simulările de clopoţei şi alte instrumente percusive parcă uitate de muzică se îmbină cu celelalte voci deja clasice în domeniu precum mellotronul. Sunt oferite astfel pasaje instrumentale foarte expresive, foarte muzicale, un deliciu pentru orice prog-head. Coborând cu o octavă-două, liderul formaţiei îşi foloseşte bassul sub vizibila influenţă a lui John Myung, atât în echipament cât şi în stil. În plus, vocea sa este personalizată muzical, nu numai în versatilitate şi caldură, dar şi la pronunţie (într-un sens pozitiv), un lucru mai rar de la un slav.

Deoarece albumul este concentrat pe tot parcursul său, având o continuitate aparte, îmi este greu să stabilesc ce melodie străluceşte peste restul. În orice caz, acesta oferă numeroase fraze foarte interesante, complexitate ritmică variată, dar nu executată de dragul sinelui şi un aer fresh pentru scena progressive în general.

Articol de Silvia Marinescu

Anathema e o formație pe care fie o iubești, fie o detești. Multe persoane au categorisit-o ca fiind o formație fie prea soft, fie prea metal, fie prea pop, fie nu prea prog. Adevarul e că Anathema a fost, pe rând, toate aceste lucruri. Iar albumul acesta, lansat de ei în 2010 și despre care vorbim azi, nu va lămuri prea tare problema.

Asta pentru ca Anathema face muzica așa cum crede ea că trebuie. Fără a se limita la anumite genuri muzicale, fără a exprima ceva doar de dragul de a se încadra într-un curent, fără a elimina înregistrarea unei melodii pe un anume album doar pentru că nu se potrivește acestuia în totalitate, din punct de vedere al genului muzical.

Albumul We’re Here Because We’re Here este cel de-al optulea al formației și pare mai consistent decât premergătorul A Natural Disaster, dar nu la fel de variat muzical ca A Fine Day To Exit. Un lucru rămâne însă constant: sentimentele pure, puse în muzică, chiar dacă asta înseamnă un tempo prea lent sau prea alert. Personal, îmi place numele ales pentru album. E un truism, e drept, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să luăm în considerare faptul că, într-adevăr, suntem aici pentru că… suntem, cu toată ființa noastră. Puți față în față cu propria mortalitate și cu dorința de a afla de ce suntem aici, pe Pamînt, ăn existență, de multe ori uităm adevărul cel mai simplu: pentru a fi aici.

Prima piesă, Thin Air, deschide albumul și te face să realizezi că asculși Anathema, fiind o piesă în stilul lor: una care se dezvaluie greu, dar care reușește în final să-ți capteze interesul până la final. Apoi urmeayă Summerlight Horizon, care e o piesă mult mai reușită din punct de vedere al atmosferei și al ritmului, în ciuda faptului că pianul joacă rolul principal. Pe aceasta piesă, armoniile vocale sunt la rang de artă.

Piesa care urmează, Dreaming Light, are toate șansele să devină o preferată a tuturor, fie că sunt fani vechi Anathema, fie că acum ascultă prima data un album semnat de ei. E o piesă care începe frumos, calm și care amintește de Porcupine Tree. Ceea ce uimește la ea e că atinge o stare pe care Anathema nu prea a explorat-o până acum: optimismul. Speranța. Ceva bun și frumos – și fără a cădea într-o altă extremă a ceea ce au compus până acum. Melancolia poate să fie exprimată și altfel. Chiar dacă nu e o piesă prea prog sau prea metal, asta nu îi știrbește din frumusețe.

Următoarea piesă, Everything, continuă în ideea melodiei superbe de mai sus, ideea de speranță și de optimism și este, din punct de vedere muzical, executată magistral. Piesa care urmează după ea este Angels Walk Among Us și are la voce și pe Ville Vallo, de la HIM. Chiar dacă nu sunteți fanii lui sau ai muzicii sale, incercați să renunțați la prejudecăți înainte de a asculta piesa. Vocea sa se potrivește suprinzător de bine în contextul piesei și chiar se aseamănă puțin cu vocea lui Vincent Cavanaugh. Iar cântecul chiar este minunat, e ca o călătorie în câteva minute, când îl ascult, am o stare de a mă ridica de pe scaun și de a pleca undeva, departe.

Din păcate, după aceste piese, albumul începe să sune într-un fel care mie nu prea îmi place. Presence, piesa care urmează celei cu Ville Vallo, beneficiază de un solo care aduce a blues și de un discurs vorbit care nu aș putea spune că se potrivește foarte bine. A Simple Mistake e un cântec bun, dar care se dezvăluie prea greu. Get Off, Get Out schimbă puțin tempo-ul, ceea ce e bine pentru album, dar nu suficient cât să îl facă un cântec de ținut minte. Apoi urmează Universal, care e destul de lent, dar care, la fel ca altele, se construiește frumos și ajunge să sune excelent la final. Înainte de a-ți da seama, viorile explodează și te simți ca în punctul culminant al unui film. Hindsight încheie albumul, dar nu așa de grandios cum m-aș fi așteptat.

Chiar dacă partea a doua a albumului nu m-a mai mulțumit atât de tare ca până acum, trebuie să mărturisesc că albumul mi-a plăcut, și mi-a plăcut mult. Încerc să nu-l compar cu ce am ascultat până acum, fie și numai prin prisma faptului că tratează și sentimente mai vesele. Anathema rămâne aceeași formație sensibilă, care pare a cânta cu sufletul de fiecare dată, iar din acest punct de vedere, cred că suntem cu toții de acord că, și de data asta, Anathema sună a Anathema.

Articol de Cristina Andrieş

Ca toate poveştile antice, Metamorfozele lui Ovidiu au rămas un punct de referinţă pentru că împart adevăruri universale, cu ecou în oamenii oricărei ere. Scrisă în jurul naşterii biblice a lui Iisus, ea include legende nemuritoare cu personaje precum Daphne (transformată în dafin pentru a scăpa de un Apollo libidinos) sau Perseu (ale cărui aventuri explică unele caracteristici terestre şi cereşti).

A fi metaforic nu înseamnă a pierde din profunzimea marilor adevăruri, ba chiar este deseori singura cale de a le transforma în motive de inspiraţie pentru alte lucrări literare şi opere de artă. Iar unul din rezultatele acestor legende este albumul Mythologies al Patriciei Barber, cunoscută pentru profunzimea şi umorul pe care le combină într-un jazz care te bântuie.

Fiecare din cele 11 piese de pe Mythologies este reflecţia unui personaj construit de Ovidiu, exprimată în versuri uneori întunecate, alteori pline de umor, îmbrăcate într-o sensibilitate muzicală aparte, care trece prin bop jazz, clasic, rock şi fusion.

Acest album, atipic celorlalte lucrări ale artistei, ridică probleme în clasificarea pe gen muzical, deşi se simte un pic de swing şi de fusion, după cum spuneam mai devreme, iar inflexiunile vocale ale Patriciei şi pianul melodic au rădăcini clare în jazz.

Mythologies debutează cu o compoziţie mai veche, The Moon, înregistrată în 2002 pe albumul Verse. Luna apare aici ca personaj-actor cu inima zdrobită, obligată să-şi îmbrace hainele strălucitoare şi să urce pe scena universală în fiecare noapte, pentru a evita instalarea haosului.

Morpheus, una din piesele preferate ale interpretei, este în primul rând o rugăciune a zeului somnului către fiul său Morfeu, zeul viselor. Este apoi o baladă ca o plimbare nocturnă de insomniac, pe linia simplă a pianului, cu pulsul liniştit dat de basul lui Michael Arnopol şi cu un solo aproape plâns al saxofonistului Jim Gailloreto.

Pygmalion imaginează o statuie minunată adusă la viaţă, echivalent pianului care atrage pe drum şi alte instrumente pe un tempo de baladă, în timp ce Hunger ilustrează perfect bunul gust al Patriciei în materie de umor negru. Versurile descriu sentimentul dorinţei de nestăvilit (”you can never lick the plate clean…”) şi se amuză pe fondul unei societăţi obsedate de slăbit.

Barber dedică versiunea sa a legendei lui Icar cântăreţei Nina Simone, decedată înainte de vreme. Piesa primeşte forma dublă a mitului şi a poveştii reale (”know that only by taking a big risk will you ever fly”), lovind astfel în limitele puse de oameni între zborurile de mai multe soiuri.

Orpheus a fost scrisă ca sonet, ca odă singurătăţii şi pierderii, venită din partea unui grădinar în versiunea modernă a Patriciei Barber şi, nemulţumită de povestea Persefonei spusă de Ovidiu, cântăreaţa a reexaminat personajul prin prisma lui Homer şi a lui Dante pentru a-şi construi propriul mit. Din acest motiv, Persephone ia forma unui cântec cu şi despre seducţie.

În continuare, folosindu-se de propria orientare sexuală ca mod de interpretare a poveştii, Barber a îmbrăţişat ideea homosexualităţii pe care o implică narcisismul, afirmând chiar că Narcissus ar putea fi considerat cântec de nuntă între persoane de acelaşi sex. “Being gay myself, I thought, why not embrace that idea? If homosexual love is Narcissistic, and you don’t know whether you’re making love to yourself or to the other, how much fun is that?”

White World este deja una din cele mai cunoscute compoziţii ale cântăreţei şi singura piesă de pe album care nu poartă numele unuia din personajele lui Ovidiu. Povestea este însă despre Oedip, aflat la intersecţia dintre Sofocle şi versiunea mai sus menţionată. Eric Montzka are aici cel mai elaborat solo de tobe de pe album, care se face o trecere elegantă pe Phaeton, despre un tânăr arogant care crede că poate conduce trăsura soarelui. Dar nu are nici îndemânarea şi nici maturitatea necesare, aşa că prăjeşte pământul până mai rămân câteva specii – o analogie interesantă şi complexă cu lumea în care ne ducem zilele. Aparentul dezavantaj al piesei este că aduce împreună prea multe genuri muzicală în decurs de cinci minute, însă o ascultare mai atentă a versurilor justifică această alegere.

Ciclul metamorfozei se încheie cu The Hours. Cele două zeiţe ale lui Ovidiu sunt peste tot, observând cum oamenii urlă de durere, însă nu fac altceva decât să marcheze trecerea timpului. Cântecul se conturează ca omagiu al curajului pe care îl au oamenii în faţa morţii şi, previzibil, ca pereche cu The Moon, pentru un sfârşit puternic şi clar.

Per total, Mythologies dovedeşte din nou că nu e nevoie de a intra în turmă pentru a lăsa amprente memorabile atât în versuri, cât şi în muzică. Patricia Barber este un artist complet, a cărei dorinţă de a explora poveşti cu substanţă universală şi atemporală stă la baza unui vocabular muzical complex.

Iar cea mai frumoasă parte e că pe Patricia o puteţi vedea foarte curând la Gărâna Jazz Fest. Noi abia aşteptăm!

Articol de Cristina Clopot

Pentru iubitorii de jazz Gărâna Jazz a reprezentat mereu un reper important intre festivalurile autohtone. Un festival cu o istorie impresionantă, aflat la ediția a 14-a anul acesta, evenimentul a reușit să adune de-a lungul timpului nume reprezentative ale momentului precum John Abercrombie, Eldad Tarmu, Jan Garbarek sau Jean-Luc Ponty. Pe scena festivalului a urcat în 2005 și talentata și regretata artistă Anca Parghel.

Pentru acest an fundația Jazz Banat, organizatorul festivalului, a păstrat nivelul înalt. Astfel, nici ediția din acest an nu este mai prejos, line-up-ul propus de aceștia fiind și el unul extrem de tentant.

Joi 22 iulie

FUNKY GROWL – România

ELINA DUNI QUARTET Elveția

TERJE RYPDAL/ MIROSLAV VITOUS/ GERALD CLEAVER Norvegia

Vineri23 iulie

BELA FLECK, ZAKIR HUSSAIN & EDGAR MEYER SUA/India

Sâmbătă24 iulie

MARCIN WASILEWSKI TRIO Polonia

BREDERODE QUARTET Olanda

MUTHSPIEL TRIO Austria

DJABE Ungaria

Duminică25 iulie

BEGA BLUES BAND România

PATRICIA BARBER SUA

DAN BERGLUND’S TONBRUKET Suedia

TRYGVE SEIM & FRODE HALTLI Norvegia

Fiecare ediție a festivalului s-a ținut in Poiana Lupului, în localitatea Gărâna, un sătuc pitoresc aflat la câțiva kilometri de Reșița. La fel de tradițională este și gazda festivalului, Florian Lungu. Cu o impresionantă carieră ce cuprinde peste 7000 de emisiuni de radio şi televiziune, dar şi sute de articole de specialitate dedicate Jazz-ului, Florian Lungu a prezentat cele mai importante festivaluri de jazz.

In ceea ce privește costurile, un bilet de o zi este de 50 lei, un abonament pentru patru zile (joi-duminică) este de 170 lei iar pentru 3 zile 130 lei. Totodată, accesul copiilor sub 14 ani este gratuit.

Mai multe detalii pe site-ul festivalului.