Articol de Silvia Marinescu

John McLaughlin.

Atît pot să spun în introducere. O chitară halucinantă, un ritm de neegalat. Mahavishnu Orchestra este orchestra lui, a lui John McLaughlin, o orchestră, de altfel, multinaţională, dacă ne uitam la cei din componenţa iniţială a trupei. McLaughlin este din Anglia, Billy Cobham, la baterie, este din Panama, Rick Liard, la bass, e din Irlanda, Jan Hammer, la pian, e din fosta Cehoslovacia, iar Jerry Goodman, la vioară, vine cu spiritul SUA.
Acest melanj etnic nu putea să aducă decît o muzica halucinantă, eclectică. Iar Birds of Fire, albumul din 1973, este un exemplu minunat al acestui lucru şi unul din exponatele de bază ale genului jazz-fusion.

Albumul, pe care eu îl consider şi prog, avînd în vedere abordarea originală a ritmurilor, îmbinările dintre jazz şi rock şi influenţele pe care fiecare muzician le aduce din regiunea sa de provenienţă, este cel de-al doilea album al trupei şi. De altfel, şi ultimul în componenţa sa iniţială. Albumul are 10 piese, o copertă mai puţin inspirată, deşi îndelung lăudată; prea cuminte şi hippie, dupăopinia mea, pentru ceea ce vrea albumul să ofere. Evident, sunt nişte păsări de foc pe cer, imagine încadrată în roz şi galben.

Birds of Fire, piesa care deschide albumul, e un fel de declaraţie a lui McLaughlin, a modului în care vede el muzica, lumea, albumul acesta. Acompaniat de Goodman şi Hammer, piesa e puternică, stăruitoare, oferă putere, cere putere, deschide albumul într-un mod excepional. Vioara lui Goodman oferă dramatism, oferă scena perfectă pentru McLaughlin.
A doua piesă, dedicată lui Miles Davis (Miles Beyond), e mai lentă, mai visătoare. Modul in care Cobham ştie să folosească bateria la întregul său potenţial şi ştie să se armonizeze cu McLaughlin este o chestiune pe care numai un geniu, cu o ureche muzicala mai mult decît ieşită din comun, o poate face.

Piesa următoare, Celestial Terrestrial Commuters, mi-a amintit întotdeauna de Lark’s Tongue in Aspic de la King Crimson. Pentru că e jazzy, funky, poate. Mă face întotdeauna să mă simt bine şi singurul regret e că e prea scurtă (poate şi pentru că, atunci cînd asculţi prog, te pregăteşti psihic pentru piese ce durează 10, 15 sau 30 de minute bucata).

Urmează o mică intervenţie electronică de 29 de secunde, Sapphire Bullets of Pure Love. Nişte gloanţe inofensive electronice, de altfel. Următoarele două piese, Thousand Islands Park şi Hope, te pregătesc pentru următoarea. Te iau prin surprindere puţin atmosfera de flamenco, dar, dupa ce-ai început să asculţi acest album, ai impresia că nimic din ce se va întîmpla nu are cum să te surprindă neplăcut.

Urmează un monstru de 10 minute, o piesă care face să pară ca şi cum acest album a fost făcut doar pentru ea. One Word. E o piesă care arată maiestria membrilor de a face trecere de la un unul la altul, fără să pară că cineva iese în faţă prea tare. Deşi, trebuie să recunosc aici că nu prea iubesc solo-urile de baterie şi că, oricît de desăvîrşit este Cobham (fără îndoială), mi-ar fi plăcut să fie mai scurt.

One Word e o piesă completă, plină şi de schimbări de ritm, plină de acel funkz-jazzy sound de care vorbeam mai devreme, e o melodie pe care se vede că membrilor trupei le place foarte, foarte tare s-o cînte. E o încîntare pentru mine de fiecare dată. Iar vioara, acel instrument pe care îl iubesc pentru cum poate să mă mişte, sună grozav.

Sanctuary, Open Country Joy şi Resolution încheie acest album magistral. Sanctuary e o piesă care se dezvăluie lent, o dată cu vioara lui Goodman, se lasă descoperită, analizată, iubita, în cele din urmă. E ca şi cum, după ceea ce am ascultat pînă acum, toţi se abţin din a exploda în felul lor caracteristic, muzical vorbind.

Open Country Joy e o piesă simplă, aproape… pastorală, cre deschide calea spre o încheierea de album magistrală: Resolution. E ca şi cum te uiţi la un vulcan care e pe cale să explodeze, ştii că o să explodeze şi totuşi te laşi fascinat de culori. Iar Goodman, din nou, e foarte bun în a crea această stare.

Aşa e Mahavishnu Orchestra: un minunat, măreţ vulcan. Albumul acesta lasă această impresie, cu atît mai mult cu cît ai ascultat înainte şi albumul precedent, The Inner Mounting Flame, un extraordinar prim album, cu care se aseamănă Birds of Fire, ca şi compoziţie. Dar Birds of Fire mi se pare mai unit, mai vulcanic, mai temperamental, mai… roşu. Declaraţia unei trupe de jazz-fusion care a reuşit să se impună într-o perioadă dominată de hard rock.

A, v-am spus că e un album instrumental? Mai contează?