Articol de Cristina Andrieş

Când mă gândesc la Nunta mută, primul film regizat de Horaţiu Mălăele, în mintea mea se ciocnesc imagini şi sunete care mai de care mai nebune, desprinse parcă dintr-o lume care funcţionează mai degrabă în imaginaţia noastră, acolo unde legăturile între evenimente aparent opuse nu sunt de domeniul imposibilului.

Deşi acţiunea se încadrează în atmosfera tragi-comică a filmelor lui Emir Kusturica, tabloul ar fi fost incomplet fără o coloană sonoră pe măsură, a cărei calitate se dă singură de gol numai la menţionarea numelui de Alexandru Andrieş.

Astfel, o introducere muzicală blândă aproape că ajunge să păcălească ochii în ceea ce priveşte cursul firului narativ, urmând apoi să declanşeze o răbufnire de senzaţii aflate în concordanţă cu acţiunea filmului, consumată în preajma morţii lui Stalin, şi cu personajele ce interpretează roluri importante pe scena plină de viaţă a satelor româneşti, roluri între care alcoolicul (în frunte cu preotul), falsul intelectual, mediocrul care nu îşi găseşte locul în peisaj, precum şi geniul nebun.

Ceea ce m-a cucerit încă de la prima vizionare este îmbinarea ideală dintre sunet şi imagine, rareori întâlnită într-un film românesc ce se bucură de o anumită profunzime. Potrivirea este cu atât mai ciudată cu cât, atunci când nuntaşii decid să păstreze tăcerea, ajungi să treci de la dorinţa existenţei unui fundal sonor, la constatarea că liniştea este binevenită, în sensul că funcţionează ca o amplificare a momentului muzical care urmează după scena cu pricina.

Tot oarecum bizare îmi par cele două moduri diferite în care poate fi ascultată coloana sonoră. A se înţelege că, atunci când sunetul face cuplu cu imaginea, complementaritatea vine de la sine şi dă senzaţia unui mulaj perfect pentru gesturile actorilor, amintind de potrivirea dintre pantof şi picior în cazul Cenuşăresei. În schimb, ascultarea separată a albumului (cu ochii închişi, să spunem) generează pe ecranul pleoapelor alt soi de imagini, uşor euforice. Trebuie să recunosc faptul că, întinsă pe pat, cu “obloanele” trase şi cu un ceai alături, cele 30 minute de audiţie m-au făcut să călătoresc de la zâmbet (Înapoi în sat) către grijă (Teatrul de păpuşi), entuziasm (Cinema în aer liber) şi chiar către teama de a mai ţine ochii închişi o vreme (Vine circul #1).

Drept urmare, am destule motive să afirm că, după ce am văzut şi ascultat filmul (am decis că nu pot folosi numai unul din verbe), îl consider pe Andrieş nu colaborator al acestui proiect, ci actor în toată regula, în ciuda faptului că nu apare fizic în film nici măcar preţ de o clipă.

Cât despre poveste în sine, aceasta porneşte odată cu apariţia, în sat, a unei echipe de filmare care îşi propune să facă un reportaj despre fenomene paranormale, ca mai apoi să afle de la primar motivul principal pentru care în zonă trăiesc numai văduve. În acest context, povestea de dragoste dintre Ana (Meda Victor) şi Iancu (Alexandru Potocean), înfloreşte neaşteptat într-o nuntă stabilită de săteni într-o zi de joi.

Ghinionul sau destinul fac în aşa fel încât sărbătorirea nunţii să coincidă cu ziua morţii lui Stalin şi, implicit, cu declararea doliului internaţional. Fiindcă nu poate concepe irosirea timpului, a mâncării şi a poftei de petrecere stârnite, socrul mic decide ca ceremonia să aibă totuşi loc, cu condiţia de a fi privată pe cât posibil de zgomot. Din acest moment, vocile amuţesc, clinchetul paharelor ciocnite este amortizat de cârpe înfăşurate în jurul recipientelor de sticlă, iar ţiganii invitaţi să cânte fac un număr de playback fără sunet, folosindu-se de şosete îndesate în trompete şi mimând cu acordeonul ritmuri lăutăreşti pline de energie. Inevitabil, din liniştea totală în care lăutarii închipuie muzica, mirii mimează dansul, iar gurile copiilor sunt legate pentru a nu face gălăgie, explodează o nuntă care durează însă numai câteva minute şi ajunge să ia sfârşit în mod tragic.

În caietul oficial al filmului, Mălăele scrie: “Îmi propun un film care să vorbească lumii cu duioşie şi romantism despre dragoste, într-un spaţiu născător de veşnicie. Îmi propun un film care să vorbească lumii despre dictatură şi consecinţele ei în plan comunitar şi, respectiv, familial. Va fi un film despre viaţă, moarte şi adevăr. Va fi un film cu mult umor. Îmi doresc un film care să placă în egală măsură bătrânului şi copilului, prostului şi înţeleptului, profanului şi iniţiatului. Este, după părerea mea, suprema desfătare a creatorului de artă în raportul lui unilateral cu receptorul.”

Cum toate dorinţele lui Mălăele şi-au găsit împlinirea în Nunta Mută, într-un fel sau altul, recomand călduros vizionarea filmului, pe care vă asigur că veţi mai vrea să-l vedeţi periodic, şi, cu acelaşi entuziasm recomand achiziţionarea albumului, lansat în 2008 de Alexandru Andrieş, în colaborare cu A&A Records.