Reflexia artei în cotidian
Articol de Cristina Clopot
Faptul că arta se transformă odată cu evoluţia societăţii şi schimbarea sensibilităţii publicului nu e ceva nou.
O piesă de teatru modern văzută recent, însă, m-a făcut să reanalizez conceptul de industrializare a culturii. Într-un cotidian în care trecem pe lângă emoţii în galopul după bani sau alte interese, cum se mai poate crea artă şi cum se poate face legătura cu publicul spectator?
Apelul la emoţie trebuie să depăşească barierele impuse de mulţime, să găsească noi pârghii spre suflete. Piesa de teatru văzută folosea ca instrumente pentru aceasta ludicul şi sexualitatea. Subiecte grave, tragedii, drame psihologice erau transmise printre hohotele de râs ale spectatorilor. Privind dincolo de glumele, integrate între momente grave, ce făceau deliciul audienţei avide de “entertainment” şi la care cei mai pudici roşeau subtil, răzbăteau totuşi sentimentele puternice ale personajelor. Cel putin pentru câţiva. Dar restul?
De aici şi întrebarile mele… În ce măsură publicul mai consumă artă în sensul cunoscut al cuvântului? Sau o foloseşte doar ca sursă de diversiune provizorie, fie pentru a urma o tendinţă observată în grupul social din care face parte?
Teatrul neconvenţional, modern, se plimbă parcă cu patine grele pe un lac a cărui pojghiţă de gheaţă este subţire şi opacă. Căderea este foarte uşoară dacă lipseşte elementul creativ real şi ceea ce foloseşte este doar o patină ponosită şi plină de urmele altor căderi.
De aceea vă întreb pe voi: ce credeţi despre arta modernă?
Citeam undeva, nu mai stiu unde, ca civilizatiile, ca si indivizii, atunci cand nu mor de moarte violenta mor prin epuizarea propriului “ascuns”.
Cred ca arta contemporana este jurnalul acestei epuizari.
Sau poate ca am trecut demult de punctul terminus al traiectului nostru cultural, si acum intoarcem inertial pagini fara sa mai inscriem nimic in ele, sau mazgalind la rastimpuri filele de inceput. Adica ne dezicem, dezavuam cu torentiala agresivitate trecutul, asta este bolgia culturala in care intram atunci cand nu ma iavem nimic de epuizat.
In virtutea verismului declarativ, artele au capatat aceasta specificiate in exprimare, in neconventional, doar pentru a fi moderne, actuale. Poezia a devenit “sangeroasa”, “impudica” si “hard core”, filmul a inceput de mai mult timp drumul spre violenta gratuita, teatrul nu scapa nici el din aceasta “capacana”.
Spatiul culural se limiteaza din ce in ce mai mult in fata “noroiului” mediatic la care asistam, la care ma uit si eu uneori pentru a-mi forma o parere si critica in acelasi timp. Vine un moment insa cand se impune distantarea si formularea unui discurs puternic alternativ la ce traim acum.
Arta nu rezolva razboaie, crime si anomalii, aberatii de tot soiul, dar cu siguranta ea regleaza si trage un semnal de alarma la posibilele repercusiuni nefaste. Exista totusi acest risc pe care il prezinti sub forma metaforei “reci” (i.e. patinele ponosite pe pojghita subtire), riscul ca arta sa isi piarda din functia istorica, facand un pact cu receptorii sai.
Rasul, ca forma de eliberare, trebuie sa fie cu intentie, adica explicit, sa “prinda” audienta, dar sa o si eliberze pentru a-i propune o problema de constiinta. De pilda, daca un spectator sau mai multi pleaca cu ideea ca ce e pe scena e si in realitate fara un minim de rezistenta, atunci bilelete de spectacol ar trebui returnate.
Acum aproape doi ani, in Craiova fiind, o amica studenta la actorie, m-a invitat la o piesa de teatru. Marturisesc ca nu mai ajunsesem de multa vreme la teatru, iar titlul suna placut: “Romeo si Julieta”.
Am iesit insa de la piesa ferm convins ca daca Shakespeare ar fi vazut aceasta interpretare “moderna” a piesei, s-ar fi sinucis.
Am gasit pe scena un Romeo baietas de cartier cu “tovarasii” lui, care la un oment dat a avut o replica in fata Julietei care m-a dezgustat: i-a zis Julietei, surescitat: “cum, pleci? si pe mine ma lasi asa?” si, cu bratele desfacute, se uita intre picioare. (adica, bietul de el, il lasa nesatisfacut). Si multe altele, unele chiar mai rele.
Puteti numi voi cum vreti asta, dar eu numai “arta” nu o pot numi. Cum spunea mai sus si Florin, sa ies de la acea piesa cu senzatia ca da, asa e, Romeo si Julieta sunt baietasii de cartier si fetitele de la scara blocului meu, a insemnat ca am dat banii pe bilet degeaba (noroc ca intrasem gratis).
Dumnezeule! Ma intreb cum o fi resimtit aceasta piesa, un om serios, in varsta, poate mare consumator de teatru la vremea lui?
Aceasta piesa am vazut-o la Teatrul National din Craiova
Mihai… se spunea la un moment dat ca totul s-a scris, exprimat, jucat, si atunci tot ce ramane este de a gasi formule noi pentru ceea ce deja s-a spus. Eu sper totusi sa nu fi ajuns la acel punct terminus inca.
Florin… sunt de acord cu ce spui tu, iar in “noroiul asta mediatic” e parca din ce in ce mai greu sa apreciezi actul artistic.
Claudiu: Si ca exemplu ca arta e si mai greu de interpretat (avand radacini tot in Craiova) am auzit si eu despre respectiva piesa. Din lipsa de timp si necoordonare n-am ajuns la ea, dar o craioveanca mi-a laudat-o atat, a vazut-o de 3 ori si de fiecare data imi mai relata cate ceva despre ea, in termeni laudativi.
cred ca oamenii au impresia ca, doar pentru ca se alatura cele doua cuvinte, “arta” si “contemporan”, asta permite orice. orice poate sa fie arta? o ipoteza periculoasa.
Bune sau slabe, manifestaţiile de artă modernă cer orizonturi cât mai largi, un simţ al abstractului pronunţat, precum şi funcţionarea fără cusur a unor “rotiţe”.
Am văzut piese moderne foarte interesante, altele cu totul dizgraţioase; picturi care m-au făcut să-mi încordez şira spinării şi mâzgăleli care, în mod evident, m-au lăsat rece.
Ce mi se pare amuzant e că arta modernă te poate păcăli foarte uşor. O piesă proastă poate trece imediat drept una bună, în funcţie de substraturile care sunt scoase la iveală. Astfel, arta contemporană devine foarte alunecoasă, în principiu din cauza unei cantităţi prea mari de semnificaţii care i se atribuie unui act artistic modern de orice fel.
Tot amuzant mi se pare când cineva îi asociază unei opere moderne calităţi pe care artistul nici măcar nu le-a visat, moment în care “turma” ajuge să “behăie” de încântare, ridicând actul respectiv pe un piedestal nemeritat, în timp ce lucruri cu adevărat valoroase rămân uitate într-un colţ neluminat, ca nişte jucării vechi…
Ce spui tu, Cristina, nu cred ca tine neaparat de “capacitatea” de a “pacali” a artei moderne ci, mai degraba, de ignoranta si incultura omului modern. Sau de monetizarea actului creativ – artistul creeaza ce se vinde (daca pe scena apare o actrita in pielea goala si aceasta imagine e surprinsa si pe afis, cu siguranta vei avea mai multi spectatori).
Parerea mea!
Sunt de acord cu ceea ce zici, Claudiu, dar e alt fir decât cel pe care l-am urmat eu. Cred că ambele probleme pot merge în paralel, fără a se exclude una pe alta.
Mai puţin ignoranţa. Nu cred că ţine de incultură – există destui oameni inteligenţi care pot fi uşor păcăliţi. O altă mască înseamnă un alt chip; şi, mie una, îmi e foarte greu să stabilesc nişte criterii de evaluare în ceea ce priveşte “arta contemporană”.
Spune-ti parerea!
Parteneri
01. Redactori
02. Colaboratori
Categories
03. Prietenii Culturii
Stam cam asa...
Articole recente
Cele mai comentate articole
Comentarii recente