Castele de Furie, de Alessandro Baricco
Articol de Cristina Clopot
Astăzi aş dori să vă prezint un scriitor ale cărui rânduri m-au fermecat zile întregi, al cărui stil surprinde bucăţi de suflet în cărţile sale ce îmbină scriitura cu poezia pură şi a cărui operă întretaie genurile literare pentru a transmite emoţia.
Poate l-aţi cunoscut pe Baricco citind Novecento, poate aţi văzut ecranizarea cărţii, “The legend of 1900″. Dacă nu l-aţi citit încă, puteţi începe cu “Castele de Furie”. Acesta este primul său roman, pe alocuri se simte încă neformat scriitorul din spatele rândurilor, dar este un deliciu de savurat într-o după-amiază călduroasă.
“Castele de furie” spune povestea unor epoci, a unor personaje desprinse parcă nu din tărâmuri englezeşti ale secolului XIX, ci din tărâmuri onirice, a căror existenţă se consumă în micul orăşel Quinnipak, într-un ritm lent. La începutul unei epoci a tehnologiei, acestea descoperă şi transmit primele întâlniri cu noile invenţii ale omenirii. Apariţia căii ferate îi lasă uimiţi ca nişte copii care primesc un dar; animaţi de curiozitate, ei doresc să descopere senzaţiile pe care le poate trezi această minune a gândirii omeneşti.
Personajele acestea au imprimată un fel de imaterialitate. D-nul Rail este un romantic a cărui pasiune este împărţită între realizarea unor ambiţioase proiecte ce folosesc sticla şi soţia acestuia, Jun. Jun este o femme fatale în stilul clasic, acea femeie ale căror buze farmecă un ţinut întreg. Ea aduce cu sine şi o poveste învăluită în mister, anterioară căsniciei cu D-nul Rail, pe care o puteţi descoperi şi voi prin parcurgerea cărţii.
În lumea noilor tehnologii se găseşte şi Hector Horeau, arhitect vizionar ce îşi propune construcţia unui castel în întregime din sticlă. Poate cel mai pământesc personaj, cu un trecut de proiecte măreţe neacceptate de ceilalţi arhitecţi, Hector nu renunţă însă la concursurile pe care le ştia încă de la început pierdute.
Pekish face cunoscut cititorilor “umanofonul”, un instrument muzical ce foloseşte pentru acorduri nu coarde sau clape, ci oameni. Convins fiind că fiecare om reprezintă o notă muzicală unică, maestrul recunoaşte nota fiecărui individ şi compune melodii pentru umanofonul pe care îl dirijează.
Lumea lui Alessandro Baricco este plină de viaţă, sentimente, iluzii, trăiri, acţiunea trece în plan secund pentru ca în plan principal să defileze personajul care îşi expune povestea.
Cartea aceasta, precum şi celelalte ale autorului, prind şi surprind cititorul, cele mai neaşteptate cuvinte îşi găsesc logica şi sensul unele lângă altele. Trăirile personajelor au periodic contururi clare, se imprimă parcă în aerul din Quinnipak. Oraşul în sine pare prins într-un univers mitic, realul fiind doar o frântură în tumultul vieţii pline a personajelor. Castelele de furie, de sticlă sau imateriale, formate numai în interiorul personajelor, se prăbuşesc unele după altele.
Ma bucur ca Baricco incepe sa fie discutat si apreciat pe blogurile pe care le urmaresc. Eu l-am descoperit anul trecut, cu Ocean Mare si la vremea respectiva gasisem una sau doua recenzii foarte potrivnice. Nu am mai gasit nimic de el, dar acum o saptamana, la ultima escapada de cumparat carti, am achizitionat Silk si Castele de furie. De abia astept sa o citesc, tocmai de asta doar am frunzarit cronica sa nu fiu prea influentata.
Şi eu mă bucur că lumea îl citeşte pe Baricco.
Am citit Novecento şi mi-a plăcut tare mult, iar acum urmează să-l aprofundez, mai ales că m-a făcut Cristina curioasă.
Te aşteptăm înapoi cu păreri despre “Castele de furie”.
Baricco pot spune fara sa exagerez ca este unul dintre autorii pe care ii admir foarte mult. Cu Novecento cum spunea Cristina am inceput si eu, si m-a fermecat in asa fel incat am continuat si am citit cam tot ce s-a gasit pe la noi. Castele de Furie nu o citisem inca si m-a surprins.
As fi curioasa sa revii sa-mi povestesti despre viziunea ta asupra cartii, ceea ce am adus eu in articol sunt numai franturi.
O alta carte de Baricco foarte interesanta este Matase, merita citita.
Mi-e cunoscuta Matase. Mai nou am descoperit si un film, Lectia 21, tot Baricco.
Tocmai am terminat de citit cartea şi pot spune că mă fascinează stilul lui Baricco de a scrie fără a spune aparent nimic.
Tot la fel de fascinant e modul în care părăseşte subiectul fără să-ţi dai seama. Astfel, m-am trezit la un moment dat citind despre trenuri, deşi eram sigură că rămăsesem la imaginea a doi oameni întinşi goi unul lângă altul, fără să-mi aduc aminte însă o finalitate a situaţiei. Am dat pagina în spate, să văd unde s-a produs schimbarea – dar am găsit-o nu în paragraful precedent, cum mă aşteptam, ci în urmă cu aproximativ 5-6 pagini.
Diferenţa dintre “Novecento” şi “Castele de furie” e destul de mare şi stă în greutatea ideilor transmise.
În timp ce “Novecento” rămâne în minte apăsător, atât din punct de vedere al poveştii cât şi al conceptului, “Castele de furie” este mai degrabă genul de carte din care simţi nevoia să transcrii fraze într-un carneţel.
Da, este o diferenţă foarte mare între cele două cărţi. În “Castele de Furie” Baricco este fascinant la nivel de idee, compoziţie a frazei, modul cum se plimbă înainte şi înapoi în timp. Nu are însă profunzimea din “Novecento”.
Spune-ti parerea!
Parteneri
01. Redactori
02. Colaboratori
Categories
03. Prietenii Culturii
Stam cam asa...
Articole recente
Cele mai comentate articole
Comentarii recente