Articol de Cristina Clopot

Am pornit lectura acestui roman cu o curiozitate dublă, derivată din descoperirea vârstei scriitorului. 34 de ani. O vârstă destul de matură oare pentru a forma un stil de scriitură cu contururi clare, pentru a surprinde esenţele unei existenţe?

Pornind de la aceste întrebări am început romanul Sora Katiei, care va fi prezentat publicului român de către Editura Vellant pe 27 mai. Ceea ce pot spune încă de la început este că aşteptările mele au fost surprinse, nereuşind să găsesc între rândurile cărţii superficialitatea pe care o prevăzusem iniţial.

Mai mult, autorul mi-a arătat nu numai maturitate în gândire, ci şi o viziune clară asupra lumii. Pentru câteva ore am fost călătoare într-un univers aparte, populat de naivitate, dragoste, dar şi frustrare, furie şi alte sentimente negative, o lume în care primează lipsa de comunicare şi sentimente intense de singurătate.

Protagonista romanului este sora Katiei. Personajul, deşi aflat în centrul poveştii, rămâne un mister. Ea are un nume, însă se identifică pe sine nu ca entitate individuală, ci prin relaţionarea cu celelalte personaje. Desconsiderându-se,  eroina ne face de-a lungul cărţii elogiul surorii sale pe care o vede ca antiteză a sa: frumoasă, deşteaptă,  Katia atrage orice bărbat.

Printre bucurii mici şi dezamăgiri mari, singurătate, tristeţe şi moarte, Ea pluteşte imaterial. Amprenta sa asupra familiei nu se simte decât în momentul în care aceasta este absentă. Sora Katiei, cu o candoare ieşită din comun, nu reuşeşte să vadă răul în jurul său. Lucrurile sunt acceptate ca atare, fără a fi trecute prin filtrul raţiunii bine-rău. Oamenii din viaţa ei, mama prostituată, sora stripteuză şi bunica femeie de serviciu îi apar fără etichetele puse de societate acestor meserii. Indiferent chiar şi de sentimentele lor faţă de ea, le dăruieşte necondiţionat iubirea sa.

Lumea surorii Katiei este o lume altfel, în care lucrurile mari se pierd în hăţişurile judecăţii altora, iar lucrurile mici pe care alţii le ignoră sunt surprinse de sensibilitatea ei atipică. Într-o perpetuă căutare a liniştii zilelor în care lucrurile erau simple, tânăra femeie reuşeşte să menţină bunătatea în viaţa sa chiar şi în cele mai tulburate momente.

Universul creat de Andrés Barba a fost asemănat cu filmele lui Almodóvar, mie îmi pare însă că îi lipseşte duritatea şi apăsarea prezentă în filmele regizorului spaniol. Stilul narativ al autorului este uşor, fără a fi superficial, se prelungeşte peste pagini în mod firesc, ceea ce îl face să fie uşor de citit.  Un simţ dezvoltat al psihologiei umane îl relevă construcţia personajelor. Deşi cea mai mare parte a cărţii este dominată de reflecţii interne ale acestora, exteriorul este şi el definit prin detalii atent distribuite.

Temele abordate sunt când banalităţi, de obicei sunt surprinse de către sora Katiei, când lucruri grave ce aparţin vieţii şi morţii şi printre care personajele sunt purtate cu măiestrie de către tânărul autor.

Scriitorul Andrés Barba, în prezent profesor la Universitatea Complutense din Madrid, s-a născut la Madrid, în 1975. Debutul l-a avut la doar 20 de ani, în 1997, cu romanul “El hueso que mas duele”. “Sora Katiei” (2001) este cel de-al doilea roman al său, finalist al premiului Herralde de Novela. În 2007 a scris împreună cu Javier Montes volumul “La ceremonia del porno”, distins cu cel de-al XXXV-lea Premiu Anagrama pentru Eseu. Iar miercuri, aşa cum vă spuneam la începutul articolului, Andrés îşi va da întâlnire cu publicul român odată cu lansarea acestei lucrări, pe care v-o recomand fără a clipi.