Articol de Cristina Clopot

O să vă vorbesc astăzi despre o carte pe care am “sorbit-o” fără a-mi aminti de mâncare sau băutură, pierdută atât de adânc între rândurile poveştii încât zorii zilei nici nu s-au făcut simţiţi. Astfel, timp două zile am respirat în ritmurile “Pânzei de păianjen”.

Mi-am amintit de adolescenţă, de nopţile furate de eroii din “La Medeleni”, de “Elevul Dima dintr-a şaptea” şi de atâtea altele. Mărturisesc că mi-am început lectura cu ceva îndoieli, ştiind că nu aş mai putea citi acum aceste romane, şi mă gândeam că romanul Cellei Serghi îmi va trezi doar amintiri plăcute, nereuşind să îşi construiască o imagine distinctă în memoria mea. S-a dovedit însă că m-am înşelat – proza acestei autoare mi-a furat gândurile şi le-a purtat abil de-a lungul sutelor de pagini ale romanului, pe urmele unei poveşti inedite.

Naraţiunea Cellei Serghi este sinceră, directă, caldă şi atât de vie încât personajele conturate par aproape reale. Familiaritatea locurilor, mirajul Bucureştiului, al Constanţei, al Balcicului se adaugă şi ele pentru a construi o experienţă atât de aproape de cititor, deşi atât de departe în timp.

Eroina romanului este Diana, o “Otilia” într-o anumită măsură, care nu-şi găseşte locul într-o lume unde valorile sunt dictate de avere. Ca şi cealaltă eroină, Diana trezeşte admiraţie, gelozie, patimi şi regrete. Este femeia strălucitoare văzută prin ochii prietenei sale mai bogată, dar mai lipsită de personalitate (nume). Diana îşi va purta povestea într-o lume ale cărei repere se pierd treptat în incertitudine, cu memoria unui război, cu inserţii de detalii minunate ale universului micii burghezii.

Diana este o femeie de o frumuseţe răpitoare, care fascinează o întreagă comunitate, în vacanţe devenind principal subiect de discuţii. La numai 16 ani, aceasta simte pasiunea şi chinurile primei iubiri pentru un pictor boem, Petre Barbu, care nu-i împărtăşeşte însă sentimentele. Încă din acest moment, destinul ei romantic va sta sub semnul nefericirii.

Strălucirea Dianei, ţinutele ei ce parcă ies mereu din tiparele sociale imprimându-i o distincţie aparte, sunt numai o parte a caracterului complex al acestui personaj feminin. În spatele lor se ascund griji, sărăcie, teama de a nu îşi putea finaliza educaţia, precum şi alte sentimente negative generate de lipsa banilor. Tocmai acestea o fac pe Diana să accepte o căsătorie cu un băiat de o condiţie materială mult mai bună. Michi o iubeşte pe Diana, fără doar şi poate, însă caracterul lui tehnic, mintea lui ordonată, prinsă între statistici şi probabilităţi nu poate fi în acord cu personalitatea ei pătimaşă. Mai mult, după căsătorie, Diana descoperă că aceasta nu o va scoate din sărăcia în care s-a zbătut cu atâta disperare timp de ani buni, averea deţinută de acesta fiind numai un mit.

Un loc aparte îl deţine relaţia Dianei cu tatăl ei, un personaj faţă de care sentimentele puternice amestecă revoltă, iubire, mândrie, regrete. Tatăl, idealist convins, are mereu idei de afaceri, le pune pe picioare numai pentru a-i ajuta pe alţii să câştige de pe urma lor. Din cauza caracterului său nesăbuit, fiecare ban este cheltuit de cum a fost câştigat, familia este mereu obligată să îşi mute locuinţa din cauza lipsei banilor. Mai târziu însă tânara îl va admira şi respecta pentru verticalitatea sa şi dorinţa de a reuşi să-şi câştige traiul în mod cinstit. O scenă de foarte mare sensibilitate o reprezintă momentul dinaintea morţii tatălui, când, slăbit de luptele infinite cu societatea, acesta nu îşi recunoaşte propria fiică pe stradă.

Pierdută între obişnuinţă şi adulaţia diverşilor admiratori, Diana îşi construieşte treptat, chiar fără a simţi, o pânză de păianjen. În momentul în care această pânză devine evidentă, eforturile eroinei de a se detaşa se lovesc însă de situaţii din ce în ce mai complicate, ilustrare a principiului muştei care, în bătaia de aripi pentru a evada, se lipeşte şi mai bine de pânză. Tot astfel şi destinul Dianei, pare marcat de frământări din ce în ce mai intense, de la mica idilă cu pictorul şi relaţia cu plictisitorul Michi, la aventura ce trebuia să reprezinte salvarea sa, dar se dovedeşte numai un miraj.

Lumea romanului este, cum spuneam, familiară mie, autoarea prezintă pictural un Bucureşti interbelic de o frumuseţe fascinantă. Personajele romanului îşi îndreaptă paşii spre Cişmigiu, se plimbă pe aceleaşi cărări pe care le putem străbate şi noi azi, stau la Obor, merg pe Calea Victoriei. Este acelaşi oraş, imprimat însă cu suflul altei epoci, ale căror ecouri se regăsesc în cele câteva clădiri care mai există încă.

Un alt loc învăluit în misticismul unei frumuseţi rare este Balcicul, unde era castelul de vară al Reginei Maria. Publicat în plină perioadă de cenzură, romanul nu transmite referinţe la regină, transmite însă în tuşe impresioniste peisajele din micul centru de vacanţă. Cuprins de un aer de relaxare, Balcicul era un loc de retragere preferat al burgheziei, care îşi petrecea vacanţele departe de agitaţia unui Bucureşti plin.

Diana păstrează însă, dincolo de gândurile bune pentru Balcic, o memorie afectivă puternică pentru litoralul românesc. Născută în Constanţa, ea prezintă o nevoie aproape cuantificabilă fizic de a simţi briza mării, de a respira aerul un pic sărat al Mamaiei.

Proza Cellei Serghi este clară, curge fără schimbări de stil între momentele principale ale romanului. Cititorul este purtat înainte şi înapoi pe firul poveştii, autoarea folosind pretextul unor “caiete” de însemnări pentru a face aceste treceri. Caietele sunt citite în aceeaşi manieră în care am citit şi eu cartea, fără pauze de somn sau mâncare de prietena Dianei, Ilinca. Treptat, imaginea iniţială a Dianei, strălucirea din faţa cortinei este completată, prin vocea retrospectivă surprinsă în jurnale, cu amănuntele sărăciei şi luptei neîncetate.