Articol de Cristina Andrieş

mă cheamă sonia. am 26 de ani, cancer la stomac şi încă şase luni de trăit. pe orgoliul meu îl cheamă patrocle. nu am puteri speciale, am verificat.

te-ai gândit de o mie de ori la primul lucru pe care l-ai face dacă ai şti că o să mori curând, nu? dar eşti liniştit, n-o să ţi se întâmple tocmai ţie. ai un destin măreţ. aştepţi o minune, ştii că o să vină pentru că aşa se termină toate filmele americane.

boala mi-a deschis ochii. nu contează când mori până la urmă. aşa că le-am încercat pe toate. ai să vezi. sex, droguri, tratamente… am întâlnit o grămadă de lume. ba chiar am reuşit să mă îndrăgostesc. de un bărbat diagnosticat cu hiv. o relaţie total diferită de ce ai crede tu.

Aşa începe “Soni”, un roman căruia i-am dat voie să mă poarte pe ce valuri a vrut el, departe, în profunzimea unor întrebări pe care nu mi le mai pusesem în ultima vreme.

Voi menţiona din start că, deşi povestea personajului principal este una foarte captivantă (cu astfel de subiecte nici nu putea fi altfel), nu voi face un rezumat din simplu motiv că toată esenţa epică poate fi regăsită în citatul prin care am început articolul. Şi, în plus, prefer să pun accentul pe starea pe care o imprimă cartea, respectiv dorinţa de a pune o frână bruscă şi de a lăsa bulevardul în urmă pentru o aventură pe străduţele de obicei ignorate…

A nu se înţelege că am neglijat vreodată sentimentul că fiecare clipă care trece mă duce mai aproape de pământ. Însă, fiind cu adevărat atinşi de această senzaţie doar atunci când moartea ne respiră violent în ceafă, am siguranţa că ceea ce mi-ar întoarce rapid lumea pe dos ar fi conştientizarea brutală a apropierii de sfârşit, confirmarea fermă a faptului că zilele îmi sunt numărate.

Cât ai trăit? 26 de ani? Şi orele de muncă, de somn, ceasurile pierdute în faţa televizorului privind cine ştie ce emisiune stupidă?
Erase and rewind. Recalculează. Sau, ca să citez din nou personajul principal:

- fii atentă! opt ore, asta într-un caz fericit, la birou. două ore pe drum, dus-întors… şi asta iar într-un caz fericit. vin cam zece ore. plus două ore mesele. plus îmbrăcatul, aranjatul, duşul de dimineaţă încă o oră, şi iar într-un caz fericit. din 24 de ore pierd deci vreo 13-14 pe prostii. dorm vreo şase-şapte, deci rămân cu 2 sau 3 ore strict ale mele. şi să zicem că nu ies în oraş. stau acasă şi mă relaxez cel puţin o oră la televizor sau pe net, dacă-mi mai arde de net. mai rămân cu două ore, iar una dintre ele o pierd visând pe pereţi, fumând câteva ţigări, făcând ordine prin casă şi tot aşa.
- da, şi nu o poţi lua în seamă de la naştere. începi de la cel puţin şapte ani…
- nici măcar! nu la şapte, nici la opt, ci din momentul în care ai o oarecare libertate. şi prima de care devii conştient e aia de a-ţi gestiona timpul. aş zice doişpe ani, nici mai mult nici mai puţin.
- 26 minus doişpe…
- 14. şi 14 înmulţit cu unu tot 14. 14 înmulţit cu 365… stai să iau calculatorul. aşa, am 5100 şi ceva de ore. 5110 de-mpărţit la 24… 212,9… deci 213 zile, da? împărţit la 30… vin şapte luni. am trăit şapte luni! că n-a fost serviciul, a fost şcoala plus timpul în care învăţam şi oricum nu învăţam ce dracului vroiam, învăţam ce considerau ei că era necesar. şapte luni…

Pentru că aici nu mai e vorba de sex, alcool, droguri sau orice altceva te poate face să simţi că trăieşti intens, că respiri o cantitate de trei ori mai mare de aer.
Aici e vorba de cele n ore pe care le mai ai până când se termină sau începe totul. Şi ce te încălzeşte până atunci, în afară de probabilitatea că vei afla lucruri despre care ţi-ai pus întrebări atâta vreme?
Şi, în fond, de ce ar fi crucial? Oricum răspunsurile nu le vei putea împărţi la un ceai cu cel mai bun prieten.

Când stau să mă gândesc, m-ar cutremura să deschid ochii în fiecare dimineaţă, să mă postez în faţa oglinzii şi să îmi spun în mod repetat că a muri este acelaşi lucru cu a transforma carcasa de sentimente care a fost trupul meu în lacrimile temporare ale celor cărora le-am fost dragă. Şi scriu “temporare” fiindcă, să fim realişti, până şi ele sunt condamnate la pedeapsa timpului – după o vreme, toţi vor uita şi îşi vor vedea de vieţile lor. Cel mai probabil vor ascunde suspinele în cutia preţioasă a inimii, sub cheie, cu promisiunea de a o deschide de fiecare dată când dorul va atinge înălţimi greu de măsurat.

Sigur, ideea romanului nu e totalmente originală şi s-ar putea spune că e chiar forţată pe alocuri, însă modul în care curge textul şi atitudinea Soniei în situaţiile critice este de nepreţuit şi generează un umor negru de primă mână. Iar, pentru un debutant, nu este de neglijat faptul că ştie să plaseze cuvintele potrivite la momentul potrivit. Cu atât mai mult este de apreciat stilul conturat clar, ca un cuvânt silabisit, în ciuda asocierilor pe care le-am făcut cu scriitori precum Chuck Palahniuk, Irvine Welsh sau Jack Kerouac.

În plus, după ce citeşti “Soni”, e imposibil să nu izbucneşti în râs atunci când vezi la tarabe cărţi cu titlul “Cum să-ţi creşti copilul în 10 paşi”.