Articol de Cristina Andrieş

“Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta!” sau, varianta mai exactă: “citeşti, te amuzi de nimicuri, dar nu poţi uita uşor”.

Aşa aş descrie sentimentul care rămâne după ce termini de citit “Don Camillo. Lume măruntă”, o colecţie de povestiri simple şi extrem de amuzante, plasate într-un oraş italian somnoros, la câţiva ani după cel de-al Doilea Război Mondial.

Protagoniştii acestora sunt preotul catolic don Camillo, primarul comunist al oraşului (Peppone) şi vocea lui Iisus, aflat pe cruce. Acesta din urmă îşi asumă încă de la început rolul de mediator direct în rezolvarea problemelor, fără a împiedica însă desfăşurarea necontrolată a evenimentelor, cel puţin până la deznodământul lor.

Povestirile sunt atât de antrenante şi de realist construite încât au calitatea de a scoate din cotidian cât ai clipi.
Multe dintre ele sunt satire la prăpastia politică dintre biserica italiană romano-catolică şi partidul comunist. Altele mustesc de mici tragedii legate de schismă, crime cu motive politice şi drame personale, într-un sat unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea.
Cât despre firul narativ, acesta este proaspăt, lipsit de umor prăfuit, şi susţinut de o prezentare atât de lejeră încât, fără să-şi dea seama, cititorului i se desfăşoară în faţa ochilor scenele prezentate de Guareschi, un adevărat maestru al acestei arte.

Dintre pasajele preferate menţionez dialogurile acide dintre preot şi primar, dar mai ales cele pe care don Camillo, clericul cu inimă de aur şi muşchi de oţel, le poartă cu Iisus. Frecvent şi cu un limbaj foarte colorat, Iisus îl provoacă pe acesta la confruntări cu adversarul său marxist. Preotul neconvenţional nu se poate limita însă numai la metode “spirituale”, în vreme ce Peppone se abate şi el de la regulile partidului.

Cei doi, care au în comun numai interesul pentru bunăstarea satului, se surprind astfel luptând umăr la umăr pentru cauze mai mult sau mai puţin “sănătoase”, oscilând între o rezervată duioşie reciprocă şi sentimentul hotărât că nu sunt legaţi decât de o ură profundă. Cu toate acestea, dependenţa unuia de celălalt este cu cât mai evidentă, cu atât mai amuzantă, iar poziţia în care se află Iisus pe tot parcursul cărţii este de-a dreptul hilară – El dă senzaţia că, dacă nu ar fi pironit pe cruce, s-ar implica şi fizic în această luptă fără cauză.

Don Camillo îşi puse ochelarii, luă creionul şi îndreptă ca la carte părţile şovăielnice ale cuvântării pe care Peppone trebuia s-o citească a doua zi. Peppone citi din nou totul cu un aer grav.
- Bine, şi-a dat el aprobarea. Singurul lucru pe care nu-l înţeleg este acesta. Acolo unde eu spuneam: “Stă în intenţia noastră să adăugăm noi săli la clădirea şcolii şi să reconstruim podul peste râul Fossalto”, dumneavoastră aţi corectat: “Stă în intenţia noastră să adăugăm noi săli la clădirea şcolii, să reparăm turnul bisericii şi să reconstruim podul peste râul Fossalto”, de ce?
- E o treabă de sintaxă, îl lămuri cu un aer grav don Camillo.
- Ferice de voi care aţi învăţat limba latină şi înţelegeţi toate nuanţele limbii, oftă Peppone. Şi uite-aşa, adăugă, până şi nădejdea că o să vă cadă turnul în cap se duce pe apa sâmbetei.
Don Camillo îşi desfăcu larg braţele.
- Trebuie să ne plecăm în faţa voinţei lui Dumnezeu.
Revenind, după ce l-a însoţit pe Peppone până la uşă, don Camillo se prezentă să-l salute pe Cristos.
- Bravo, don Camillo, îi surâse Cristos. Te-am judecat prea aspru, şi-mi pare rău că ţi-ai făcut praf ultimul trabuc. E o pedeapsă pe care n-o meritai. Să fim sinceri, însă: Peppone ăsta s-a comportat ca un mârlan, nu ţi-a oferit nici măcar un trabuc pentru toată strădania ta pe textul acela!
- Ce mai contează, oftă don Camillo, scoţând din buzunar un trabuc şi pregătindu-se să-l facă fărâme ca pe primul.
- Nu, don Camillo, surâse Cristos. Du-te şi fumează-l liniştit. L-ai meritat cu prisosinţă.
- Dar…
- Nu, don Camillo, nu l-ai furat. Peppone avea două trabucuri în buzunar. El e comunist; sustrăgându-i unul fără să vadă, n-ai făcut decât să-ţi însuşeşti partea ta.
- Nimeni nu se pricepe mai abitir la lucrurile astea decât domnia ta, exclamă don Camillo cu mult respect.

Fiecare dintre cele 37 de proze scurte instruieşte cu vedere la umorul simplu, învaţă despre acel instinct atât de rar numit “simţ comun”, despre atitudine, curaj şi moralitate. Şi fiecare poveste se termină imprevizibil, stârnind hohote puternice de râs, ceea ce face cu atât mai interesant modul neaşteptat în care cititorul absoarbe elementele moralizatoare ale cărţii.

Pentru cinefili, menţionez că există şi o serie de filme care îl au ca protagonist pe Don Camillo, la scenariile cărora Giovanno Guareschi a colaborat pentru o cât mai mare autenticitate. Ca şi în carte, viaţa provincială de după al Doilea Războil Mondial este ilustrată prin locaţii pitoreşti populate de personaje reale, angrenate în situaţii de un comic delicios.