Articol de Hermina Stănciulescu

Prima impresie a curiozităţii mele muzicale aflate în plimbare prin ultimul album al celor de la DMB sau Dave Matthews Band a fost că “sună bine”. Dacă reuşeşti să treci peste aroma de vară presărată abundent peste majoritatea melodiilor, o să descoperi câteva solo-uri excepţionale de chitară electrică, acustică, trompetă şi saxofon.

Povestea o începe “Shake me like a monkey”, solo-ul unui saxofon cu aere de bar din New Orleans în spatele căruia vin puternic orchestraţia şi versurile dezinvolte despre sex. Tobele ce-i evidenţiază senzualitatea incipientă îmi şoptesc că albumul aici de faţă e un tribut adus fostului membru LeRoi Moore. Acelaşi lucru susţine vehement şi denumirea ce-o citesc pe copertă. GrooGrux, porecla atribuită lui Moore de către prietenii săi, ţine să-mi precizeze că nu e cazul să mă pierd în detaliile tristului eveniment din istoria band-ului, ci mai degrabă să-i las să-şi spună mai departe povestea.

Mă conformez şi ascult cu mai multă atenţie.
Ca într-un sitcom american, membrii iniţiali se întâlnesc într-un bar, repetă în subsolul casei părinţilor şi îşi iau un nume nu chiar la întâmplare dar pe drept cuvânt în lipsă de inspiraţie. Şi de-aici începe de fapt şirul evenimentelor ce le-a construit istoria. Înregistrează albume în studio, concerte live, colaborează cu nume mari, îmi vin în minte acum Carlos Santana şi Tim Reynolds, concertează prin America şi Europa şi în tot acest periplu de-a lungul anilor seduc cu muzică lor milioane de fani. După o pauză de vreo 4 ani de la ultimul album, vin cu mult aşteptatul “Big Whiskey and the GrooGrux King”. Povestea nu li se opreşte aici, dar prezentarea evenimentelor istorice din viaţa lor da.

Mă întorc la ascultat şi trec în revistă destul de rapid melodiile cele mai catchy, dar care mă trimit către ceva deja cunoscut. Viaţa care prin definiţie are simţul umorului destul de bine dezvoltat din “Funny the way it is”, la fel de “Ironic” ca şi cel surprins de Alanis Morissette. “Spaceman” îmi aminteşte subtil de Red Hot Chilli Peppers, peste care trec uşor cu vederea pentru că-mi sunt dragi, şi aşa ajung la “You and Me”, care deşi încearcă să închidă uşa la terminarea spectacolului oferind că bonus un shot de optimism, îmi lasă pe buze un dulce-amărui gust de nostalgie.

Şi dacă până acum nu am spus mai nimic spectaculos despre ei, nu e pentru că nu am vrut să-i laud sau pentru că nu au adus nimic interesant, ci pentru că m-am gândit să las spre final ceea ce mi-a plăcut cel mai mult pe acest album.

După o scurtă călătorie prin anii `70 pe acordurile lui Tim Reynolds în “Seven”, mă întorc în prezent cu “Dive in” care încearcă, de parcă eu nu aş şti că-i adevărat, să mă convingă cât de bine e uneori să laşi totul deoparte şi să te arunci în valurile ce-ţi gâdilă tălpile la o plimbare matinală pe plajă. Evit cu greu impulsul de a mă urca în primul tren către mare şi simt cum mă ciupeşte de ureche ritmul progresiv din “Time Bomb”. Ca într-o numărătoare inversă, când crezi ca în jurul tău nu-i de fapt decât calm, vocea şi orchestraţia explodează spre sfârşitul melodiei. În procesul de revenire îmi întinde o mână de ajutor “Squirm”, sunetul aproape hipnotizant al instrumentelor şi mai ales al vocii lui Dave.

Pe scurt, Dave Matthews Band au făcut o treabă bună. S-a cântat despre optimism şi dragoste, mortalitate şi moralitate, despre sex şi whiskey, s-a mai vorbit şi despre GrooGrux pe care nu l-au uitat şi, că să-i dovedească asta, au ales să meargă mai departe susţinând că muzica, făcută din plăcere şi pasiune, e o modalitate de a împărtăşi momentele frumoase şi de a trece mai uşor peste perioadele dificile din viaţă.