Articol de Florentin Streche

Două teme majore exprimate într-un mod simplu: iubirea şi moartea, în viziunea scriitorului german Patrick Süskind. Fără să îşi obosească cititorii cu teorii lungi şi mai puţin captivante, Süskind este cuceritor în acest mini-eseu, de care nu te poţi desprinde pe parcursul celor 80 de pagini cu caractere mari. Pentru cititorii “Parfumului” şi “Porumbelului”, acest volumaş, care alternează vocea gravă cu umorul fin, nu va constitui nici pe departe o lectură uşor de uitat.

Punctul de pornire al acestui mini-eseu “despre iubire şi moarte” îl constituie experienţa iubirii în viaţa noastră şi cum aceasta relaţionează cu o altă temă la fel de importantă: moartea. Textele filozofilor greci şi germani, în special Socrate şi dialogurile platoniene, miturile universale şi literare (Oscar Wilde, Goethe), religia îl ajută pe Süskind în elaborarea propriei concepţii despre Eros şi Thanatos, în care predomină umorul “muşcător” şi abilitatea de a crea permanent misterul.

Pornind de la un citat din “Confesiunile Sfântului Augustin”, Süskind dovedeşte luciditate şi siguranţă, afirmând că iubirea este la fel de dificil de definit ca orice alt concept filozofic. Motivul este foarte simplu: fiecare dintre noi simţim iubirea într-un fel aparte, argument pe care îl dezvoltă printr-un şir de “trei exemple” din realitatea traficului urban, din mediul unei familii burgheze şi, ceea ce îi este mai cunoscut şi dintr-un “caz” literar (bătrânul Mann şi efebul ospătar Italian Franzl). Manifestările iubirii, oricât de ridicole şi obsesive ar părea, afirmă Süskind, rămân valide şi inefabile în ciuda constrângerilor sociale şi a prejudecăţilor majoritare.

Disonanţa din titlu poate deconcerta la început, însă înaintând în lectură rămâi captivat de modul în care autorul ştie să jongleze cu situaţiile din cele trei studii de caz de la început, continuând cu “suferinţele tânărului Werther”, pentru ca în final să realizeze o interesantă şi insolită paralelă între binefacerile lui Iisus şi adevărata temă a iubirii şi a morţii, cum este cea între Orfeu şi Euridice.

Să afirmi că “discursul lui Orfeu sună mult mai plăcut decât ordinele date de acest predicator fanatic, Iisus din Nazaret”, trebuie fără îndoială că ai curaj şi opţiuni clare, fără să îţi pese în vreun fel de ripostele care ar putea să apară. Mai mult decât atât, Süskind compară învierea lui Euridice de către Orfeu cu episodul biblic al cărui protagonist a fost Lazăr, considerat nici mai mult nici mai puţin decât un “instrument” în planul lui Iisus de a salva umanitatea. Provocator, incitant, Süskind…

Stilul rafinat şi tandru sarcastic, descris pe contra copertă, este prezent pe fiecare filă parcursă, vădit exprimat chiar la jumătatea eseului.

“Ce-i pasă îndrăgostitului? El e gata oricând să renunţe la tot în afară de adorarea iubitei, căreia întregul anturaj ar face bine să i se supună necondiţionat. O singură privire aruncată privirii iubitului privindu-şi iubita ne e de-ajuns pentru a constata că privirea lui e goală şi că el însuşi e, cum bine se spune, “răpit”. Tot ce fusese odinioară spirit într-însul, inteligenţă, curiozitate şi prudenţă a dispărut fără urmă. Ceea ce rămâne este, ca în privirea celui transfigurat de presupusa prezenţă a divinităţii, expresia celei mai curate nerozii. De altfel, acest fenomen al tâmpirii prin iubire nu se limitează în nici un caz la dimensiunea ei sexuală.”