Luis Leante

Articol de Vlad Sibechi

Cartea spaniolului Luis Leante, “Cât te mai iubesc” (Editura Vellant, 2008), nu este doar o poveste de dragoste ce-i urmăreşte în timp pe protagonişti, ci şi o pagină de istorie a Saharei Occidentale, colonie cedată de Spania Marocului, în timpul lui Hassan al II-lea.

Printr-o întâmplare vecină cu hazardul, doctoriţa Montserrat Cambra descoperă printre lucrurile unui pacient poza înfăţişându-l pe Santiago San Román, caporal în armata spaniolă, iubitul ei din tinereţe, despre care ştia că murise cu mulţi ani în urmă. Aceasta pleacă într-o călătorie în Sahara, ce se dovedeşte plină de pericole şi la sfârşitul căreia o aşteaptă adevărata ei “identitate” (ciudat cum poţi trăi atâţia ani fără să te cunoşti cu adevărat). De cealaltă parte,  Santiago îşi trăieşte viaţa într-un mediu aspru, printre atentate şi “jocuri” meschine, fără să poată scăpa de fantoma trecutului.

Contrar aşteptărilor, nu iubirea triumfă, ci mai degrabă cunoaşterea de sine, superioară oricărei manifestări erotice. Semnificativ este ultimul paragraf, redând sensul himeric, impersonal, oniric al iubirii, ce se amplifică şi îşi “dilată” semnificaţiile prin recursul la memorie: “…Se uită în jur şi nu vede pe nimeni. În ciuda arşiţei, un fior îi străbate tot trupul. Melodia aceea veche, fluierată stângaci, o transpune într-o seară de august, cu mulţi ani în urmă : o piaţă plină de oameni, o formaţie cântând pe un podium metalic şi nişte ochi negri, frumoşi, care nu se mai dezlipeau de ea. Cea mai frumoasă privire din lume.”

Ce diferenţă între tânăra şi naiva “Montse”, (care în ciuda tuturor diferenţelor de clasă socială, educaţie, e în stare să renunţe pentru “Santi” la toate visele ei, încălcând principiile familiei) şi Montserrat Cambra, cea raţională care vede că întreaga ei călătorie (chiar viaţă?) a fost o vânătoare de iluzii.

Interesantă abordarea romanului, creat prin jonglarea cu episoade din viaţa personajelor, în diferite locuri şi la diferite vârste. Astfel se impune să vorbim despre o disecţie ce are drept finalitate (re)construirea. (Să fie oare mai potrivit termenul reconstituire?)

Un argument în acest caz este probabil şi faptul ca Luis Leante a scris scenarii cinematografice, iar unele povestiri ale lui au fost ecranizate. Şi acest dramatism de peliculă cinematografică îi dă romanului un dinamism aparte, captivant şi prin utilizarea tehnicii suspansului.

Când tensiunile se acumulează, autorul are grijă să schimbe cadrul şi episodul, pentru a-l aborda mai târziu. Ce-i drept o tehnică destul de comercială, care a făcut carieră în “soap opera”, dar care în cazul lui Luis Leante este susţinută de multe alte elemente care cumulate duc inevitabil spre succes.

O faţă ascunsă a romanului este şi perspectiva “adaptării”. Vorbim de un spaţiu respingător, atât prin prisma geografiei, cât şi a mentalităţii colective, care, paradoxal, pare să fie propice unei tentative recuperatorii a sinelui.

Astfel, călătoria lui “Montse”, devine, printr-o trădare a scopului, experienţă iniţiatică, suficientă sieşi, care găseşte şi explorează adâncimile fiinţei.

Ce anume a determinat juriul de la Madrid, condus de Mario Vargas Llosa, să acorde acestui autor “Premiul Alfaguara” pentru cel mai bun roman? Dinamismul şi naturaleţea scrierii, acele “găselniţe epice” care răstoarnă situaţiile cu o nonşalanţă imposibil de intuit, ori captivanta ilustrare a simbiozei dintre istorie şi devenirea personajelor? Cine ştie, cert e că romanul o merită pe deplin!