Script for a Jester’s Tear, un prim album de excepţie semnat Marillion
Articol de Silvia Marinescu
Nu am cum să nu vă povestesc despre Marillion atunci cînd vorbim despre muzica prog. Încadraţi de mulţi în categoria neo prog, eu îi încadrez pur şi simplu la categoria ‘extraordinari’. Albumul pe care l-am ales pentru azi este unul, zic eu, definitoriu pentru Marillion. Apărut în 1983, el a beneficiat şi de o remasterizare în 1997. Dar azi ne vom ocupa de prima ediţie a acestui album clasic. Este primul album al unei trupe care avea să ajungă legendară.
Suntem în anii ‘80 şi spiritul acestor ani se simte, deja, în muzica prog. Ritmurile încep să devină mai grele, albumele – mai scurte, se mai renunţă la instrumentele renascentiste sau medievale şi la epopee. Însă progul doar se transformă, iar Marillion sunt un exemplu bun a ceea ce înseamnă această transformare.
Este singurul album Marillion cu Mick Pointer la baterie, care activează în prezent la Arena. Albumul are 6 piese şi debutează cu piesa care dă şi titlul albumului, ‘Script for a jester’s tear’. Mi se pare fantastic faptul că prima piesă din primul album al unei formaţii începe cu versurile ‘So here I am once more’.
Încă de la început, ne dăm seama că accentul se va pune pe versuri şi pe ceea ce ele transmit. Personal, sunt o mare fană a intonaţiei pe care o foloseşte Fish. Reuşeşte întotdeauna să transmită de mii de ori mai multe decît altcineva, folosindu-se de intonaţie şi făcîndu-te să înţelegi altfel, să simţi altfel.
Un alt lucru pe care l-am remarcat la acest album de debut Marillion este faptul că în el sunt toate elementele pe care le vom regăsi de acum înainte în toate albumele. Stilul de a cînta la chitară, stilul de a însoţi versurile cu o melodie, modul în care te introduc în poveste şi te fac să ţi-o asumi. Toate astea sunt specifice Marillion şi mi se pare interesant că au reuşit, de la bun început, să-şi traseze o linie directoare aşa de clară.
Primul cîntec ne vorbeşte despre ceva ce nu era ataca 0 atît de des în muzica prog de pînă atunci: dragostea neîmpărtăşită şi suferinţa pe care o provoacă – pînă la a descrie cum se scrie un cîntec inspirat dintr-o astfel de poveste: ‘I act the role in classic style of a martyr carved with twisted smile, to bleed the lyric for this song, to write the rites to right my wrongs, An epitaph to a broken dream, to exorcise this slient scream…’. Ceea ce impresionează în acest prim cîntec este linia de bas perfectă şi clapele care îl completează.
Urmează ‘He knows you know’, un cîntec despre droguri şi despre ceea ce fac ele din om. Chiar dacă se recurge la ele ca la un pansament, ele nu fac altceva decît să înrăutăţească lucrurile. Un extras pe single ciudat, dacă avem în vedere tema versurilor, ajunge repede printre preferinţele fanilor, poate şi datorită unui ritm înnebunitor.
‘The Web’ ne aduce înapoi în teritoriul prog, cu armonii perfecte, ritm crescendo şi o linie de bas fantastică în continuare. Acum este vorba despre personajul principal singur, la el în apartament, gîndindu-se la viaţă şi contemplînd fotografii. Atmosfera de rememorare a cîntecului este nuanţată de clapele care strălucesc în piesă.
După acest moment, personajul principal simte nevoie să meargă mai departe – însă dă nas în nas cu o lume groaznică, ipocrită, rea şi dăunătoare spiritului uman. Despre asta este vorba în ‘Garden party‘. E o petrecere care a luat o turnură cît se poate de neplăcută. Versurile nu sunt aşa de explicite precum ar putea fi. Structura clasică vers-refren face ca acest cîntec să devină rapid un hit, deşi poate mulţi dintre cei care îl ascultau habar nu aveau despre ce e vorba, de fapt.
‘Chelsea Monday’ este un alt cîntec despre contemplare, despre descoperirea a ceva mai mult, despre lumea de plastic în care trăieşte femeia fără să aibă habar. Are o atmosferă mult mai întunecată decît cîntecul ce îl precedă, ceea ce ajută la formarea unui contrast interesant pe album.
Uite că am ajuns la ceea ce eu cred că e capodopera albumului. ‘Forgotten Sons’ este un cîntec despre descoperirea conştiinţei politice şi civice şi contemplarea sorţii soldaţilor trimişi să moară în numele unui guvern căruia nu-i pasă. Este un cîntec despre conflictul interior dintre animal şi intelectual, dintre raţiune şi sentiment. Totul este nuanţat de un solo de chitară grozav. Nu e un cîntec uşor de digerat, nu e nisi uşor de ascultat, ba chiar e incomod, mai cu seamă atunci cînd ai şi versurile în faţă, dar rămîne un cîntec de actualitate şi unul din cele mai bune compoziţii de la Marillion.
Aceasta este prezentarea generală a primului album al unei trupe care urma să facă istorie. Un album solid, închegat, care promite şi care bucură. Şi, după mine, oricine începe să asculte acum Marillion pentru prima dată, acesta este chiar albumul cu care trebuie început. Iar pentru cunoscători, nu e niciodată prea mult Marillion.
Anii optzeci începeau fara vesti bune pentru fanii muzicii progresive.Noul Genesis încerca o rupere de gloriosul lui trecut,o „actualizare” pe care unii aveau sa o guste, altii nu. Yes pierdea vocea solara a lui Anderson,creând un moment prielnic pentru aparitia primului reprezentant al curentului neo-progresiv.Cu nume de poveste (Silmarillion este un personaj al lui J.R.R. Tolkien) si cu un lider ce soca prin înfatisare si inteligenta îsi va începe atât de controversata cariera.
Este ciudata constatarea ca tot ceea ce ar fi fost fatal altei formatii, i-a reusit întotdeauna lui Marillion.Ei si-au construit drumul într-o directie gresita de la început, însa în timpul calatoriei s-au întarit dupa fiecare piedica întâlnita.Cu cât inamicii i-au tratat drept plagiatori întârziati cu atât mai mult publicul i-a sarbatorit.Paradoxurile încep de la înfiintare. În primul rând Marillion în forma clasica Fish-Kelly-Rothery-Trewevas-Mosley nu contine nici un membru al grupului original, aparut în Hampshire în 1979.Steve Rothery va veni abia la sfârsitul anului, Fish în 1981 odata cu Mark Kelly, al carui grup facea prima parte a spectacolului; basistul va sosi în 1982 si Mike Pointer ultimul supravietuitor al grupului de origine, va fi înlocuit în 1983.Ce vor fi gândit acum fondatorii anonimi, e usor de imaginat.Alta ciudatenie-originea lor.Marillion este compusa dintr-un scotian, un irlandez, doi englezi si un londonez. Într-o echipa de fotbal s-ar fi omorât între ei. Iar când în primul album „Market Square Heroes” (1982) vor pune toata fervoarea progresiva alambicata a unei tinereti sub semnul Van Der Graaf si Pink Floyd, mostenind cea mai pura melodicitate britanica, se vor trezi facând ravagii în topurile revistei Sounds,saptamâni la rând, la categoria Heavy Metal.Marii câstigatori ai cauzelor pierdute dinainte vor ramâne grupul numarul unu în Anglia (desi existau U2 si Simple Minds) pâna în 1987, infirmând teoria ca grupul britanic al anilor ’80 trebuia sa fie un mostenitor modernist al lui Sex Pistols si Police.
Debutului din 1982, remarcat imediat pe de altfel încarcata scena britanica, i se adauga primul single „Grendel”, produs de David Hitchcock si care alinia o componenta ce avea sa cunoasca putine fluctuatii: Derek William Dick – voce, Steve Rothery – chitara, Mark Kelly –clape, Pete Trewavas – bass, si Mick Pointer, înlocuit ulterior cu John Martyr, si în final, cu Ian Mosley- baterie. De la primele acorduri celtice ale acestei ample compozitii se disting vocea monumentala a lui Fish (supranumit astfel datorita timpului petrecut în cada de baie) si versurile sale, care de la o piesa la alta vor contopi ulterior grupul si publicul atins parca de o bagheta magica ce-l transforma în Fat-Frumos. Caci, înainte de toate, Marillion este o mâna de actori ce-si difuzeaza mesajul unui auditoriu literalmente uluitor si cucerit.Imaginea lor va fi difuzata tot de inepuizabilul Fish, cu ajutorul unui artist de exceptie, Mark Wilkinson, ce va merge alaturi în marea aventura, imprimând fiecarei etape (citeste album) o viziune inconfundabila si o simbolistica ce fuzioneaza cu istorisirile muzicii si ale cuvintelor, pentru deliciul spectatorului fericit.
„Script For A Jester’s Tear”, albumul aparut în 1983 sub coordonarea lui Nick Tauber (Deep Purple, UFO, Thin Lizzy), avea sa atraga atentia criticii asupra grupului. În mod nedrept comparat cu „Selling England By The Pound” al lui Genesis, comparatie impusa si de vocalul din acelasi registru cu al lui Peter Gabriel sau Phil Colins, acest giuvaer al sunetului si imaginii, chiar daca încarcat si putin artificial, va ramâne un punct de referinta al rock-ului anilor ’80. Astfel de muzica pur si simplu nu se face – vor declara francezii, care sunt publicul lor cel mai fidel.„Nebunul fugit din paradis” si „Bufonul care-si arata lacrimile” vor câstiga în incisivitate pe al treilea album „Fugazi”. Povestit de un single, „Assasing”, albumul va relua tema criticii sociale din ultima piesa de pe „Script..”, „Forgotten Sons”. Fish devine aici „asasinul cu limba calita de elocventa” si într-adevar, prin dimensiunile sale (1,96m-120 kg), el este un adevarat asasin, însa doar pentru bietul fan înmarmurit, care dupa ce este plimbat printre „minciunile de smarald”, este silit sa realizeze ca lumea sa scapa de sub control totally fugazi”. „Unde sunt profetii, unde sunt vizionarii, unde sunt profetii ce sfarâma amurgul mercenarilor sentimentelor”.Turneelor de succes le va urma un album live „Real To Reel”, în 1984, dar si capitolul doi al grupului, început de LP-ul „ Misplaced Childhood”. Albumul conceput (era timpul) el va da totodata si primele super-hit-uri, „Kayleigh” si „Lavender”. De asemenea, schimbarea producatorului (Chris Kimsey) va aduce o reîntoarcere la o melodie si un sentimentalism tulburate doar de finalul dur „Childhood’s End” si „White Feather”. Mark Wilkinson realizeaza un nou tur de forta conferind copertei, de asta data mai optimista, statutul unei opere de arta. Bufonului- simbol si cameleonului li se alatura acum cotofana hoata, „Hei tu ai supravietuit, acum ai renascut în umbra cotofenei hoate”. Celui mai important album îi vor trebui doi ani pentru a aparea „Clutching At Straws” va impune în sfârsit marelui public pe Marillion. Conservând amprenta lui „Misplaced Childhood”, noul LP recombina însa traditionalele ingrediente într-un cocteil racoritor si explosiv, preparat de acelasi Chris Kimsey. Daca primele albume, poate prea încarcate de elemente decorative, nu rezistau ascultarii îndelungate, „Clutching At Straws” este mult simplificat pâna la a nu lasa decât o calitate dezgolita de orice artificiu. Ce placere sa te lasi purtat de farmecul si gratia lui „Warm Wet Circles” si „That Time Of The Night”, pe care totusi doar fericitii posesori ai unui CD le vor putea aprecia cum trebuie! Ce duo reusit între Fish si Tessa Niles pe „ The Last Straw”, ce ritm pe „Just For The Record”. Sa amintim hit-urile „Sugar Mice” si dinamicul si ineditul „Incommunicado”, alaturi de aspectul sobru al copertei pentru a întregi imaginea albumului: un bar idilic, barul prieteniei si al lipsei de griji, unde îi întâlnesti în acelasi timp pe John Lennon si pe Fish, uneori pe James Dean, alaturi de un nemaipomenit tonomat al carui unic scop este de a împrastia cele zece noi hit-uri ale lui Marillion. Numele sau? ” Clutching At Straws”
Show-urile ce au urmat si care au constituit materialul unui dublu LP live au fost ca o palma în fata publicului sceptic. Pe scena sobra si simpla, inundata de lumini blânde, sub cerul înstelat, un Fish charismatic si impunator interpreteaza aventurile noului sau personaj, Torch ajutat de o muzica lirica si captivanta ce-si atinge reala dimensiune pe viu. Merita vazuta audienta ce reia în cor versurile, ca o adunare religioasa, pentru a-si distruge corzile vocale în final, în urale nesfârsite.Dupa un foarte necesar „B Sides Themselves”, aparut în 1988 si care reia fetele B ale single-urilor, piese ce de obicei nu-si gasesc locul pe albume dar care în acest caz erau pe nedrept necunoscute, urmeaza „The Thieving Magpie” marcând sfârsitul triumfal al perioadei de mijloc. Produs de Marillion, acesta va puncta pe câte o fata de disc cele patru albume, pastrând pe vinil momente remarcabile, irepetabile ale activitatii concertistice. Totodata ramâne un document ce finalizeaza drumul parcurs de Fish alaturi de grup.
Fish decide ca este capabil sa continue o cariera solistica, anuntata de max-single-ul „Big Wedge”. Marillion se va reface imediat si cu ajutorul unui producator, Nick Davis si un nou vocalist, Steve Hogarth, va edita în 1989 noul LP „Seasons End”, o reusita incontestabila, rigiditatea vocalului fiind suplinita de o instrumentatie mai importanta ce-l promoveaza pe Steve Rothery în calitatea de lider. Caracterul de super-grup este marcat de momente ca „Easter” si „ The Uninvited Guest” alaturi de mega-hit-ul „ The King of Sunset Town”. În afara de vocea si creativitatea sa, atuurile lui Fish în cariera paralela sunt Mark Wilkinson, artistul si artizanul imaginii Marillion, chitaristul ex-Dire Straits Hal Lindes si organistul Mickey Simmonds. Gigantul de 32 de ani marcheaza prin pesimismul si critica socio-politica o stagnare pe plan al comunicarii, sanctionata imediat de critica (iata cine tinea grupul pe loc!). Însa momente minunate sunt reproduse prin intermediul lui „Vigil In A Wilderness Of Mirrors”, numai Fish putând sa ne încânte cu un „State Of Mind” sau „View From The Hill”.Bresa din sânul formatiei a permis reaparitia în centrul atentiei a unor grupuri ca Rush, aratând ca rebeliunea este pedepsita pe atât de precara scena progresiva actuala.
Epopeea Marillion aduce în atentie faptul ca alaturi de „batrânii dinozauri” Genesis si Yes, merita un loc pe cinste si promotorii neo-progresivului „pomp rock” ale carui stralucitoare stele sunt IQ si Pallas dar în primul rând MARILLION.
© Marillion Romania
Daca s-a studiat un album al trupei din era Fish ,haideti sa vedem si cam ce se intampla in actuala era – Hogarth.Cateva cuvinte despre penultimul album
“Somewhere else” este al 14-lea album al formatiei si totusi o etapa a unei calatorii curajoase al programului unde fiecare piesa Marillion prezinta o alta abordare si un sunet proaspat,inca identificabila Marillion,dar cu o intorsatura distincta .Totusi unde predecesorul sau“Marbles”a optat pentru o instrumentatie pe mai multe straturi si o aproape obsesiva perfectie a valorilor de productie ,acum aceasta atitudine este mai relaxata :un sentiment minimalist ,viu, direct Rezultatul este un album care, sinceri sa fim, are nevoie de atentie si de mai multe ascultari .Nu te va acapara instantaneu .Nu este un caz in care sa nu poti uita melodiile incendiare dupa o singura ascultare .Dar totusi, este Marillion despre care vorbim si nu McFly sau Celine Dion. Atentia va fi rasplatita, totusi, cantecele prelucrate cu rafinament si cum toate subtilitatile lor aluneca incet in constiinta ta si te fac sa realizezi ca “Somewhere else” este o creatie foarte buna. Nu este un album pe care sa-l asculti de doua ori si sa uiti de el, ci dimpotriva, unul pe care sa-l pretuiesti in anii in care vor urma.
Continuarea se deschide cu“The other Half”(Cealalata jumatate),un cantec care ,este compus din doua jumatati care se afla in contradictie.Un val de sunete grele , amestecate ale chitarelor ,tobe continue si armonii vocale care se despart dintr-odata in sunet de pian si o frumoasa chitara electrica ,care introduce oa doua jumatate ,mai atractiva si mai conventionala .Schimbarea este notabila chiar si din punct de vedere liric ,cu prima sectiune confundand linii de comete si lumini nordice arzatoare si aliniind planetele si un ras distant facand cale unei margini mult mai personale ,mai romantice:”I am the other half and you are what I am for/I won’t lie to you or hurt to you ,I’m not like that anymore/I am with you all the time now-One soul, one mind, one heart/The other half cannot be parted from the other half.” Intr-un fel,aceasta melodie este deschizatorul perfect si reprezentantul dispozitiei generale a albumului:ceva tulburator la inceput dar eventual aratandu-se a fi puternic ,carismatic si unic.
In continuare este “See it like a baby”(Priveste-o ca pe un bebelus), contemporana si accesibila dar evitind lipsa de profunzime , fac majoritatea pieselor mai placute gustului personal ,in timp ce “Thank you whoever you Are” (Multumesc oricine ai fi )este o balada frumoasa .Acest numar ,in care Hogarth multumeste oricui si tuturor celor care au jucat un rol pozitiv in viata sa, are linii extraordinare ca fundal al corului si un brilliant solo de la un chitarist extraordinar ,Steve Rothery care dupa cum obisnuieste, straluceste pe acest album .In aceasta apropiere eclectica si in cea a coechipierilor sai face ca Marillion sa para o iluzie. Si asupra subiectului eclecticismului ,balada “Thank you whoever You Are” este urmata de un complet contrast scurt-ascutit-rapid livrat de “Most Toys” un numar rapid si greu in care ascultatorul este indemnat sa se bucure de viata si sa uite de preocuparile materiale :”You have to be cool /You have to be hip /You have to be chic/ You have to be rich/ You have to be young/ Whatever that is/ You have to listen to what’s in and what’s hapenin’/…Know who to thank/ Drive the right car to the right bank /But he who dies with the most toys is still dead.” Intr-adevar cuvinte intelepte.
Si asa despre titlul melodiei “Somewhere else” ,un cantec cu adevarat magnific si sublim .Fara indoiala unul dintre cele mai reusite din album (Stiu ca este favorita lui Hogarth) ,vulnerabilul falset vocal si maniera semi-timpurie (mid-tempo) il acompaniaza pe ascultator in timpul calatoriei de opt minute. Neprevazut ,totusi un sfarsit greu plin de tobe precum tunetele, solo-uri de chitara si vocalul inaltat completeaza impresionanta cursa a unui montagne-rousse musical plin de intorsaturi si rasuciri .Este abilitatea de a oferi texturi schimbatoare ,ceea ce defineste puterea lui Marillion .La fel si despre componenta lirica al formatiei .In “A voice from past”(o voce din trecut) subiectul material este saracia copiilor , pericolele asociate ei (raceala,apa murdara.HIV )Dar in general usurinta cu care putem uita de obligatiile noastre morale si sa devenim victime ale apatiei: ”Give me a smile /hold out your hand/I don’t want your money ,I don’t want your land/I want you to wake up and do something strange/I want to listen/I want to you feel someone else’s pain” .Chemarea pentru empatie este acompaniata de tonuri stranii, foarte subtile si instrumentatie retinuta, desi ,iarasi cu un tempo care alterneaza, pentru a crea una dintre melodiile mele favorite de pe album.
In contrast,” No such a thing” , construit in jurul unei simple structuri repetitive de chitara , vine si pleaca fara a avea o impresie extraordinara. Acelasi lucru nu poate fi spus despre The Wound”(Rana) un cantec fantastic care il acapareaza imediat pe ascultator cu un sunet de chitara rock ,impreuna cu melodia infocata ,organul Hammond si o fina prelucrare vocala inainte de a ajunge la o oprire brusca si aducand cealalata jumatate atmosferica care suna ca un rezultat dintre Keane si Radiohead .Enviromentalul si cu un tempo incet”The last century For Man”(Ultimul secol pentru om)urmeaza (“Here we are,at the beginning of the last century for man/ God bless for America ,I mean it/God bless the UK ,I mean it/God bless our children/And God helps all”)inainte facand loc pentru mult mai mult optimistul “Faith”(Credinta) .Cum s-a intamplat cu continutul liric general negativ al capodoperei “Brave”al lui Marillion ,care totusi s-a sfarsit cu tonurile mai luminoase si optimiste ale “Made again” la fel “Faith”cu chitara ei acustica ,aproape sentimental de folk ne-a prezentat echivalentul musical al unui serbet de lamaie dupa un pranz greu .Lumina de la capatul tunelului daca doriti. ”Somewhere else” a fost conceput la scurt timp dupa despartirea din mariajul lui Hogarth si trebuind sa se adapteze unui nou stil de viata, mutandu-se din casa familiei si luandu-si adio de la o parte importanta a vietii lui .Astfel, trauma situatiei se regaseste in multe versuri si unghiuri ale melodiei “Someone else”. Dar acolo sunt semne incurajatoare,de asemenea ,cum ies in evidenta din subiectul melodiei “The other half”(Cealalta jumatate).de exemplu.
Deci sa recapitulam :”Somewhere else” este un album dinamic si ambitios care arata calitatile inovatoare la care cineva s-ar astepta de la o formatie noua ,decat de la o formatie de cinci muzicieni veterani cu 14 albume atasate de numele lor .Sunt acolo urme de Pink Floyd , Radiohead, Keane, Talk Talk si Muse, dar acestea sunt doar mici noduri ici si acolo ,mici umbre ale unei coloane sonore care evolueaza incontinuu, progreseaza ,dar mereu ramanand Marillion .Inovatoare ,interesanta productie a lui Mike Hunter se adauga la unicitatea lui “somewhere else” o piesa care, daca ar fi fost creditata unei formatii fara bagajul de false presiuni care inconjoara Marillion, ar fi fost aclamata drept munca unui geniu .Ei ghici ce?”Somewhere else” este intr-adevar munca unui geniu .Un album recompensator care a fost reusit de o formatie cu adevarat speciala.
Spune-ti parerea!
Parteneri
01. Redactori
02. Colaboratori
Categories
03. Prietenii Culturii
Stam cam asa...