Articol de Cristina Andrieş

Am scris acum ceva vreme despre picturile Alexandrinei Hristov. Cum meritul principal al artistei basarabence este însă de a fi adus stilul indie în România, voi povesti astăzi despre Om de lut, albumul de debut aşteptat cu nerăbdare atât de fani, cât şi de curioşi.

Ceea ce o scoate pe Alexandrina din rândul artiştilor obişnuiţi este legătura puternică dintre voce şi pian, versurile misterioase cu mesaj intens, dar şi timbrul care trădează o femeie stăpână pe sine şi totuşi dependentă de emoţii.
Muzica ei vorbeşte despre căutări, despre ambiţia de a merge mai departe şi despre o iubire dusă la nivel de linişte absolută.

Probabil cea mai bună producţie din ultima vreme, Alexandrina este văzută ca artist complet (poet, pictor, muzician, fotograf), în ”construcţia” căruia elementele formează un tot omogen şi armonios. Imaginea, versurile, prestaţia live alături de instrumentişti creativi, dezvăluirea prin cântec a unor secrete personale, precum şi asemănarea cu nume precum Tori Amos sau Regina Spektor, se împletesc toate într-un fir rezistent, care leagă ascultătorul de o lume misterioasă, vecină cu irealul.

Revenim, însă, la album.
Începând cu Printre flori, un dialog sincer şi simplu între pian şi voce, şi încheind cu Maria, piesă pe care o asociez cu dimineţile pline de lumină şi ceai cald, Om de lut este o carte întredeschisă, un jurnal al mamei şi artistei Alexandrina, în care misterul feminin te învăluie mai mult ca orice altceva.

De când am plecat te întâmpină cu o antiteză reuşită între zgârieturile de vinil şi un sound modern, îmbinat cu un contrast la fel de reuşit al versurilor. Undeva face o trecere lină din piesa precendentă, iar Om de lut rupe vraja prin calitatea de a se asemăna cu o melodie desprinsă dintr-un vis sau din protuberanţele de metal ale unei cutiuţe muzicale.

Roule taxi este o combinaţie care te face să călătoreşti prin întreaga lume: limba te plimbă atât pe străzile Parisului, cât şi pe caldarâmul Bucureştiului de altădată (a se observa asemănarea Roule taxi – Mână birjar), iar sound-ul simplu, “condimentat” intens, dar cu măsură, îţi inspiră o vizită în Orient.

Albumul se continuă cu Femei dietice, o ironie la adresa femeilor obsedate de silueta proprie, dar şi de a a altora. Probabil cea mai ciudată piesă de pe album la nivel instrumental, ea trece dintr-un alternativ uşurel în jazz şi se finalizează cu o luptă grea între chitară şi trompetă, cărora li se alătură ulterior pianul şi vocea.

Noi 2 revine la Alexandrina de dinainte de album, care-şi spune ofurile unui pian ascultător. Abia uneori apar urme de instrumente, care parcă se trezesc din hipnoza generată de piesă.

Numai tu este un pic mai agresivă ca versuri, dar caldă instrumental, numai bună pentru a pregăti Fata merge pe jos, una din melodiile care au făcut-o cunoscută pe Alexandrina, de data aceasta într-o variantă cu totul neaşteptată faţă de prima ascultată vreodată.

1, 2, 3 dezvăluie, cu siguranţă şi fără urmă de regret, unul din marile secrete ale artistei. Boemul piesei şi construcţia sa aproape ireproşabilă duc trupa din spatele Alexandrinei la un alt nivel. Franceza, acordeonul, maturitatea care iese la iveală te fac să fredonezi melodia fără să-ţi dai seama.

La russe, penultima piesă de pe album este un vals din care, chiar dacă versurile sunt neinteligibile pentru un necunoscător al limbii, rămâi cu muzicalitatea eternului rusesc. Iar Maria, despre care am mai scris, încheie albumul printr-un simplu “Baby, viaţa-i frumoasă!”, în tonul optimist cu care ar trebui să rămână toţi cei care trec de stratul superficial al versurilor Alexandrinei.