Articol de Cristina Clopot

Urmând chemarea scenei lansată de Teatrul Naţional, paşii m-au purtat spre piesa numită Krum, scrisă de Hanoch Levin şi regizată de Theodor Cristian Popescu. Muzica, ce rezonează în acord cu momentele prezentate în piesă, aparţine unui nume sonor al peisajului cultural actual, Vlaicu Golcea.

Spectacolul, care îl are ca scenograf pe Andu Dumitrescu, este prezentat ca fiind povestea nedureroasă a unei ratări. Mie însă mi-a creat impresia că ratarea personajelor, din ce în ce mai evidentă şi mai accentuată pe măsură ce piesa se derula, este destul de dureroasă sub masca de umor bine dozat care reuşea să câştige publicul.

Povestea în sine nu surprinde: un tânăr se întoarce dintr-o călătorie pe care el singur o rezumă prin “nu am văzut nimic, nu m-am întors cu nimic, nu am cunoscut pe nimeni”. Întoarcerea sa dă ocazia prezentării unor personaje ale cartierului, pe care fiecare le avem printre noi, dar care în piesă deţin caracteristici îngroşate, ca în romanele balzaciene. Veţi întâlni în piesă parvenita, femeia care acceptă compromisuri numai pentru a nu rămâne singură, medici care servesc diagnostice cu discursuri ce înfig cuţite în inimă, vecina care nu poate dormi fără să afle mizeria altora, mama ce speră până în ultima clipă în şansa fiului său.

Sunt expuse temerile feminine legate de înfăţişare, disperarea de a înfiinţa o familie ce duce la căsnicii eşuate, graba în trăirea unei vieţi ale căror coordonate s-au pierdut sau n-au fost trasate niciodată, într-un cartier care pare un fund al societăţii. Toate acestea sunt privite de spectator lateral, de jos, de sus, din perspective cât mai diverse.

Ce mi-a plăcut şi m-a inspirat au fost dialogurile cu replici surprinzătoare, ce pun în aplicaţie ideea că adevărurile mari sunt spuse în glumă. În plus, prezenţa actorilor printre spectatori, la balcoane, mişcarea continuă pe scenă şi în afara ei, cumva accentuau senzaţiile.

Adresarea directă publicului mută piesa spre zona teatrului participativ, fără a contura însă clar un astfel de profil, deoarece implicarea publicului rămâne minimă. Un detaliu interesant l-au reprezentat o serie de “semne” atârnate, care aminteau de semnele de circulaţie, iar în funcţie de ceea ce se întâmpla pe scenă, simbolul ce caracteriza situaţia respectivă se aprindea.

Krum este, astfel, o piesă despre ratare, mediocritate, vise neîmplinite, idealuri decăzute, toate aduse în faţa publicului nu goale, pentru că ar fi prea dureroase, ci fiind servite cu masca comediei. Ceea ce s-a simţit totuşi în jocul actoricesc a fost o lipsa de familiaritate cu spaţiul de joc, lucru normal ţinând cont de faptul că piesa se juca prima dată pe scena Naţionalului.