Articol de Florentin Streche

Piesa într-un singur act Cu flori în gară, de Mircea Popa-Papiu, este o poveste cu şi despre Ion şi o Mărie prinşi într-o realitate care îi transformă dramatic. Autorul alege această schimbare de ton pentru a reda o nevoie a personajului central Ion, interpretat de Răzvan Vicoveanu, de a spera că tot ce a lăsat în urmă nu s-a schimbat: soţia, copiii şi mediul din care provine. Deci, ceea ce părea a fi la început un banc ajunge treptat o mărturie a unei vieţi cu speranţe construite şi apoi pierdute.

Tinereţea, iluzia, căsnicia se dărâmă rând pe rând pentru Ion, întors după o pribegie de pe şantierul din zona barajului de la Porţile de Fier. În plus, Ion aude la radio un discurs ceauşist sec despre bogăţia şi producţia ultimei recolte la nivel naţional. Nicio bucurie şi niciun zâmbet pe faţa brăzdată de lacrimi reţinute, în căutarea celor dragi din gospodărie. Ei nu vor apărea niciodată pe scenă, deoarece suferinţa e la persoana întâi. Măria e singura care va răspunde din depărtare, fantomatic, din camera conjugală, la chemările disperate ale soţului absent motivat.

“… De fapt, Ion al meu din piesa Cu flori în gară putea să vină de oriunde. Putea să vină din Spania de la căpşuni sau din Siberia, din vreun prizonierat (cum au fost atâţia). N-are importanţă de unde vine. Importantă rămâne nevoia lui atoatedominantă de a spera. Cu orice preţ! Pentru că fără speranţă, el nu mai poate fi om. Iar Ion este cât se poate de om.” (Mircea Popa-Papiu)

Răzvan Vicoveanu, în rolul lui Ion, posedă în lungul său monolog valenţele unui actor cu personalitate, reuşind să mă apropie de textul original. Nu e deloc la îndemâna oricărui actor să îşi apropie publicul din sală, la schimbările bruşte de registru, de stări, reacţii şi declaraţii (sensibilitate, umor, furie, revoltă).

Cu flori în gară este un text care necesită atenţie şi consumă stări diverse, lucruri pe care actorul Răzvan Vicoveanu le creează, le transmite de la început până la sfârşit. Pe alocuri, energia şi forţa actorului nu sunt atât de puternice precum textul scriitorului Mircea Popa-Papiu, ca şi cum ar fi avut loc o deconectare de la intensitatea scriiturii. În rest, vă recomand să vedeţi această piesă pentru că veţi descoperi şi alte faţete uitate sau cenzurate de regimul, care “ştiu că nu m-a aşteptat cu flori în gară”.

Atunci, acum, oricând…