Articol de Victor Ov. Rusu

Este brunetă şi înaltă, iar trupul ei are o voluptate moderată, ca mersul unei pisici somnoroase prin grădină. Stă la parterul unui bloc cu patru etaje, exact în faţa blocului meu şi zilnic o vezi înconjurată de feline, mângâindu-le şi dându-le de mâncare cu o plăcere pe care nu şi-o poate disimula. Uneori le şi vorbeşte, aşa, cu un glas mai mult şoptit, le cheamă şi le dezmiardă ca pe nişte copii, ca pe copiii pe care nu îi are sau pe care nu îi poate avea. Iar pisicile vin, o înconjoară, se strecoară printre picioarele ei şi îi mângâie gleznele, miaună fericite şi se lasă adorate.

Observând lucrurile acestea, am realizat ce se întâmplă cu adevărat: la noi în oraş pisicile stăpânesc. Nu ştiu dacă este numai un caz singular, dar ele au înlocuit mărunta şi efemera dominaţie a câinilor, sunt pisici de apartament sau pisici maidaneze şi toate s-au adaptat perfect străzilor şi oamenilor.

Printre blocuri, după garaje, ieşind din subsolurile clădirilor, ele sunt oriunde, feline atotstăpânitoare, blânde şi înţelepte (deh, doar nu degeaba au rămas impasibile la moartea lui Buddha!), dar să avem grijă deoarece, dacă le supărăm, dacă ne plimbăm prea mult pe teritoriul lor, nu mai suntem bineveniţi, miaună şi scuipă, se arcuiesc şi îşi arată ghearele iar noi trebuie să fugim, speriaţi de moartea şi întunericul din aceste făpturi. Pisica redevine Divină iar faraonii vechiului Regat pot să zâmbească satisfăcuţi în sarcofagele lor. O nouă teocraţie este pe cale să îşi miaune sosirea. Câte un şofer grăbit şi nesimţit le mai buşeşte, din când în când, azvârlindu-le în aer, dar ele se redresează repede, se învârt şi aterizează în siguranţă pe labele lor, zgribulindu-se fioroase la profanii atât de ignoranţi în faţa virtuţilor lor.

Pentru mulţi oameni, prezenţa pisicilor este binefăcătoare. Vremurile sunt grele, criza pare veşnică iar nemulţumirile, grijile, datoriile şi toate celelalte treburi ne înghiontesc şi ne sâcâie zi după zi. Ne fac nefericiţi. Dar poate fi şi altfel. Aceste animale sunt aici, trăiesc nestingherite printre noi şi eu spun că este foarte bine astfel, avem nevoie de ceva mister şi frumuseţe în vieţile noastre… Şi ne spunem că parcă am putea trăi împăcaţi, dacă vrem, cu o minte senină şi un suflet iertător, luându-le drept exemplu.
Sunt animale discrete ce mişună prin mii de sufragerii şi dormitoare, care adorm şi se trezesc în cele mai neaşteptate locuri, care refuză colţurile reci şi aleg căldura.

Dar oare ce se petrece cu noi, mărunte fosile de Homo Sapiens (plus încă un Sapiens), dacă nu le avem în preajma noastră?! Ei bine, le răsfoim. Sunt cărţi în bibliotecă pe care le are fiecare dintre noi şi, dacă le deschidem, nişte miorlăituri teribile se aud din paginile lor. Să ne aplecăm fugar deasupra câtorva exemplare clasice şi/sau mai dubioase.

Din Întâmplări din grădina mea, o carte cu o mică dedicaţie pentru mama mea („o carte cu jucării şi cu mări de fericire”) „furată” de tatăl meu autoarei, Ana Blandiana, răsare motanul Arpagic, oaspete important, cu mustăţile înmuiate în smântână.

De un timp nu-mi prea plăcea
Arpagic cum se purta….
Şi-ntr-o zi l-am prins de tot
Cu un fluture în bot…. Şi i-am zis: Domnule Pis,
Aici eşti în Paradis. Poţi să ai ce vrei, de toate,
Dar nu poţi să ai păcate.

După o încercare eşuată de a-l transforma pe motan într-o floare, autoarea reuşeşte până la urmă o metamorfoză satisfăcătoare:

Într-o joi,
L-am convins pe Arpagic să ne facem două fire de iarbă verzui,
Dar, pe amândoi,
A venit şi ne-a ciugulit un pui.”

Păcat…

Rămânând în sfera delicios de naivă – asta într-un sens bun – a cărţilor pentru cei mici, dăm peste bizara pisică de Cheshire plăsmuită de Lewis Carroll în Peripeţiile Alisei în Ţara Minunilor, care tot dispare, încetul cu încetul, pe bucăţi, apoi apare din nou şi tot aşa, până rămâne numai un rânjet fără pisică care, în cele din urmă, se evaporă şi el. Dar să urmărim unul dintre cele mai frumoase şi timide dialoguri din istoria dialogurilor, dacă pot să afirm astfel:

- Fii bună şi spune-mi, încotro s-o apuc ca să plec de aici?
- Asta depinde de locul unde vrei să ajungi, răspunse Pisica.
- Mi-e totuna… spuse Alisa.
- Atunci n-are importanţă încotro s-o iei, îşi dădu cu părerea Pisica.
- … numai să ajung undeva, îi lămuri Alisa.
- Negreşit, ai să ajungi, zise Pisica, dacă mergi îndeajuns.

Am putea afirma că dialogul acesta seamănă foarte mult cu cel pe care l-a avut Micul Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupery cu beţivul înconjurat de sticle goale şi sticle pline, dialog ce l-a umplut de nostalgie pe sărmanul prinţişor. Am putea spune asta.

Ochii ni se opresc asupra unei cărţi care face onoare tuturor cărţilor cu sau despre motani din întreaga lume, Părerile despre viaţă ale lui motanului Murr (de E.T.A. Hoffmann), prea lungă şi consistentă pentru a reflecta la momentul acesta asupra înţelepciunii ei. O mărturie extraordinară a unui „motan înzestrat cu spirit, inteligenţă şi gheare ascuţite”. Vom aminti numai câteva cuvinte din prefaţa volumului, înfăţişate cititorilor de însuşi straşnicul Murr:

Cu sfială, cu inima cât un purice, dau în vileag câteva file din viaţa, suferinţele, speranţele şi dorurile mele, file izvorâte din adâncului sufletului meu în clipe de răgaz şi de inspiraţie poetică.

Glorie lui!
Un exemplar reuşit, magistru şi malefic, ne vine tocmai din frumoasa Rusie, vorbim desigur de acel motan „uriaş ca un porc, negru ca funinginea sau ca cioara, şi cu nişte mustăţi semeţe de cavalerist” din capodopera lui Bulgakov, Maestrul şi Margareta. O parşivenie de motan, posesor al unui umor pur şi simplu satanic (sic!), „un motan negru de dimensiuni înspăimântătoare, cu un păhărel de votcă într-o labă şi cu o furculiţă în care reuşise deja să agaţe o ciupercă marinată, în cealaltă.”

Nu pot să nu amintesc, pentru iubitorii literaturii poliţiste, de Mirciulică, fidelul companion al blândei şi descurcăreţei Melania Lupu, din romanele lui Rodica Ojog-Braşoveanu.
Din volumul de poeme Spleen şi Ideal al gingaşului şi decadentului Baudelaire am extras trei minunate elogii închinate felinelor.
Poetul reuşeste să ghicească ameninţarea ce răzbate din fiinţa pisicilor:

Îmi văd, în gând, femeia. Ochii ei
Ca şi ai tăi, o dulce fiară,
Despică tot şi-mprăştie scântei, Şi lin, de sus şi până jos,
Făptura-i brună o-nfăşoară
Subtil parfum primejdios.

Iar cei comozi şi blazaţi recunosc sentimentul:

În creieru-mi se lăfăieşte
Plimbându-şi coada, un motan
Voinic, frumos şi dolofan, -
Când miorlăie, abia scânceşte.

Probabil că într-o toamnă târzie, obosit de vin şi de droguri, cu oasele scârţâindu-i năprasnic, Baudelaire a scris mâhnit:

Înamoraţii vajnici şi recii cărturari
Îndrăgostesc, odată porniţi spre bătrâneţe,
Pisicile, mândria căminului, semeţe;
- Ei, friguroşi ca ele, ca ele sedentari.

Din atmosfera anilor ’60 ai României, Virgil Nemoianu, în Simptome, într-un capitol intitulat Observaţii despre superstiţii şi parvenitism povesteşte prin vocea unui personaj o întâmplare cu dialog:

Două fetiţe de 8-9 ani pe stradă.
- Pe Dumnezeu l-a mâncat o pisică.
Cealaltă râde scurt şi răutăcios

!!!
Acum zicem ca mărturiile şi miorlăiturile mai zgomotoase să le lăsăm pe altădată. Oricum sunt destule şi putem umple pagini întregi cu ele.

Important este să nu uităm că, dacă deschidem bine ochii, vom vedea că există tot timpul cineva lângă noi, bărbat sau femeie, animal sau pasăre, care să ne aline şi să ne înveselească în momentele de tristeţe şi deznădejde. Şi acestea fiind zise, să încheiem într-un ritm îndrăcit de jazz, fredonând cu toţii celebrul cântec din filmul lui Walt Disney din 1970, The Aristocats:

Everybody Wants to be a Cat!
Ah, that feline beat!