Vangelis, între clasic şi New Age

Articol de Florentin Streche
Evangelos Odysseas Papathanassiou, cunoscut drept Vangelis, este unul din cei mai mari compozitori de muzica New Age din ultimii cincizeci de ani. Cariera lui Vangelis a fost şi este în continuare spectaculoasă, ca muzician şi compozitor. Cunoscutul muzicolog român Daniela Caraman Fotea a scris o carte, „Aşteptându-l pe Vangelis”, în care sunt prezentate viaţa şi opera marelui muzician grec Vangelis, „cel mai mare compozitor al secolului al XX-lea”, după cum afirmă autoarea în volum.
Considerat, alături de Jean Michel Jarre, Tangerine Dream şi Klaus Schulze, unul dintre fondatorii muzicii electronice ”clasice”, Vangelis s-a distins de la început prin înclinaţia spre utilizarea instrumentelor şi temelor clasice. La numai şase ani, fără o educaţie muzicală formală, Vangelis a dat primul sau concert, iar la sfârşitul anilor şaizeci s-a mutat la Paris pentru a explora mai departe lumea muzicii şi sunetelor, prin instrumente electronice.
Debutul lui Vangelis este legat de trupa Formynx, una dintre acele formaţii influenţate de muzica şi estetica Beatles-ilor. În 1967, Vangelis realizează prima coloană sonoră pentru un film grec de desene animate (5000 Psemmata, în traducere 5000 de minciuni). În timpul revoluţiei studenţilor din Franţa (1968), împreună cu Demis Roussos (văr al artistului) şi Loukas Sideras, a format grupul de rock progresiv Aphrodite’s Child, unul dintre cele mai importante trupe de rock psihedelic şi progresiv din lume. Au fost lansate trei albume de studio – End of the World (1968), It’s Five O’Clock (1969) şi 666 (1972), cel din urmă fiind considerat unul dintre cele mai influente producţii muzicale din acea vreme şi un reper al muzicii conceptuale.
O altă etapă extrem de importantă pentru Vangelis este colaborarea în anii şaptezeci şi optzeci cu documentaristul Frédéric Rossif. Întâlnirea la Paris dintre cei doi este una specială datorită contribuţiei muzicale pe care Vangelis o aduce portretelor video din producţiile lui Rossif. L’Apocalypse des animaux (1971), La Faste sauvage (1976), L’Opera sauvage (1979) şi Sauvage et Beau (1984) fac parte dintr-o serie de documentare TV despre viaţa sălbatică, în care este explorată legătura dintre om, muzică şi vietăţile din întreaga lume.
Mai puţin cunoscute sunt filmele despre pictorii Georges Mathieu sau furia de a fi (1971), Georges Braque sau timpul diferit (1974), Pablo Picasso (1981) şi Morandi (1989), sau despre Gisèle Freund (Au pays des visages, 1972). În 1989, un an înainte de moartea lui Rossif, lucrează împreună la ceea ce avea să fie ultima lor colaborare, De Nuremberg à Nuremberg, un documentar de patru ore despre ascensiunea şi decăderea Imperiului german în timpul celui de-al doilea război mondial.
Heaven and Hell (o odisee despre o călătorie mistică prin cele două regate a unui personaj necunoscut), Albedo 0.39 (dedicat spaţiului cosmic, unde numele albumului reprezintă lungimea de undă a luminii soarelui), Spiral (dedicat Indiei), Beaubourg (album experimental asemănător cu muzica de cameră compusă în aceeaşi periodă de Enio Morricone), China şi See You Later sunt exemple ale fuziunii aproape complete între acustică şi instrumentaţia electronică.
Împreună cu Jon Anderson, Vangelis realizează de asemenea o serie de hituri în Anglia, printre care I Hear You Now şi I’ll Find My Way Home. Însă faimă mondială şi-o datorează Oscarului primit pentru albumul din 1981, Chariots of Fire. În acelaşi an realizează o coloană sonoră la fel de faimoasă, cea pentru filmul lui Ridley Scott, Blade Runner. Vangelis reuşeşte în această coloană sonoră să ofere combinaţia unică între atmosfera sumbră şi întunecată a unui viitor în care discriminarea maşinilor inteligenţe este legalizată, şi redescoperirea umanităţii de către personajele filmului. Colaborarea cu Ridley Scott continuă şi în 1992 când compune coloană sonoră a filmului The Conquest of Paradise, un controversat film despre descoperirea şi subjugarea lumii noi de către conquistadorii spanioli. Filmul nu a avut succes de public sau critică, însă comuniunea între punctul de vedere al regizorului şi expresivitatea aproape vizuală a muzicii lui Vangelis pot fi cu greu date uitării.
Tema atât de dragă a tragediei antice greceşti este prezentă recent în Mythodea (2001), album dedicat zeităţilor greceşti şi legendelor Olimpului. Vangelis a acceptat propunerea NASA de a compune o melodie care să fie trimisă pe Marte, ca mostră reprezentativă pentru civilizaţia umană. Piesa compusă de el, Mythodea, a fost prezentată într-un concert monumental în vara lui 2001, la Templul Olimpic al lui Zeus din Atena. Ascultând acest album în întregime, în repetate ocazii, am conştientizat că sunt contemporan cu o mare creaţie şi trebuie să mă bucur de această experienţă din lista celor 1001 albume de ascultat într-o viaţă. Conexiunile dintre Elada poeţilor greci şi posibilităţile inepuizabile ale tehnologiei de azi sunt evidente de la Introduction şi până la Movement 10, cu versuri în vechea limbă greacă.
În aceeaşi serie de albume tematice se înscriu şi Alexander, coloana sonoră a filmului dedicat marelui cuceritor grec, şi El Greco, celebrul pictor refugiat în Spania. În mod surprinzător pentru fani, Vangelis realizează împreună cu Robert Janson un album pentru coloana sonoră a filmului Swiadectwo (Testimonial), un documentar biografic despre Papa Ioan Paul al II-lea. Iar ruga poate să înceapă: Sanctus, In Aeternitatem, Humanum Est.
Eu scriu muzică în fiecare zi, nu pot să fac 20 de albume pe an doar pentru a satisface nişte oameni de afaceri. Fac muzică pentru că îmi place şi voi realiza un album atunci când vreau eu. Dar este imposibil să explic asta industriei de muzică. Dacă voi deveni cel mai mare creator de muzică din Hollywood, va fi foarte neplăcut pentru mine şi mă va distruge. Nu mă voi lăsa prins într-o cursă absurdă a dorinţelor, unde eşti obligat să creezi succese repetându-te pe ţine însuţi tot timpul. Poate că stilul meu este neobişnuit în această industrie, dar şi pentru mine este neobişnuit să fiu în această afacere. Sunt băgat în asta doar pentru că am nevoie să creez ceea ce vedeţi în jurul vostru.









Să afirmi că Vangelis ar fi ‘cel mai mare compozitor al secolului XX’ mi se pare un clişeu. Sigur, este important pentru muzica electronică ‘clasică’, dar am dubii cînd cineva spune că este ‘cel mai’.
Si eu m-am gandit de doua ori inainte sa pun aceasta afirmatie in articol. Eu, insa, pot intelege acest “cel mai” subiectiv al Danielei Fotea din doua motive: in primul rand, e vorba de un critic muzical de varf care a stiut sa aduca publicului informatii si nume din muzica din afara tarii (de pilda, dictionarele de pop-rock); apoi, nu poate fi negata parerea unei specialist care a mai scris si o carte despre Vangelis. Desigur ca numele unor compozitori dintr-un alt registru, cum ar fi Gershwin, Moricone, Nyman (in special, muzica de film), Mancini, Carl Orff, Prokofiev, Ravel (Bolero e ceea ce am numi azi un “hit”), Bartok etc nu pot fi situate intr-o pozitie inferioara. Pana la urma gusturile se discuta, nu se disputa.:) In cazul lui Vangelis vad o opera inca definitivata, totusi la un nivel foarte ridicat de creativitate, si acest lucru poate fi anticipat inca din perioada prog.
Si ca bonus, un articol despre un “omolog” roman in materie de sintetizatoare http://www.muzicisifaze.com/interviu.php?id=28
Intr-adevar este printre cei mai mari compozitori de muzica electronica, zisa si New Age. termenul asta de New Age nu este cumva cam fortat, cred eu ? Adica este o muzica relaxanta, electronica, instrumentala, de ce tocmai New Age ? Si de ce nu este muzica asta a DJ – lor astora fara Dumnezeu si fara de nici unele, intitulata new Age ?? Nu stiu, dar mie mi se pare ca acest termen este gresit atribuit muzicii ce-i are ca reprezentanti de seama pe Vanghelis, Jarre, Tangerine Dream şi Klaus Schulze . Plus de asta, aceasta muzica poate fi folosita ca si coloana sonora la filme, deci una peste alta iata ca este o muzica ce a avut, are si va avea din ce in ce mai mare cautare de acum incolo , chiar si de regizori…in special pt filme SF !
In orice caz este o muzica ce mie-mi face placere s-o ascult, este o muzica ce ma linisteste, ma relaxeaza, imi incanta timpanul….
Cea mai tare muzica de pe pamantul asta este totusi cea clasica !
Ganditi-va va rog, la un singur amanunt : dainuie de peste un secol ! Si inca are cautare, lumea o asculta, inca se cauta si se cumpara, si se asculta…ba chiar se fac baluri ca pe vremuri…ba chiar nunti !
As vrea sa vad si eu DJ…nu stiu care, cate decenii de acum incolo se va mai asculta !!
De acord cu tine, Gabriel.
de ce nu ar fi michael cretu cel mai mare compozitor? eu unul cred ca toti joaca un rol important in aceasta industrie.
Ah, sigur ca M. Cretu (sau Micha pentru fani) ar putea sa faca parte dintr-un top individual. Cu ocazia asta mi-ai dat un impuls important ca in viitorul apropiat sa scriu un articol amplu despre ce inseamna M. Cretu pentru Germania, in lumea muzicala, si cat de putin este cunoscut in Romania. Tot vorbim de un “Mozart” de Romania, cand de fapt o valoare care a confirmat de aproape 30 de ani este chiar in Germania, tara de adoptie. Proiectul Enigma si cele care au anuntat succesul lui Micha sunt de o valoare certa.
sunt! si cu siguranta, influenta lui pentru muzica actuala este enorma. nu cred ca exista in ziua de azi vreo mel electronica in care sa nu se regaseasca cretu. un mare compozitor si pacat ca nu stie nimeni de el. noi, stim de moga:)))
Spune-ti parerea!
Parteneri
01. Redactori
02. Colaboratori
Categories
03. Prietenii Culturii
Stam cam asa...
Articole recente
Cele mai comentate articole
Comentarii recente