Articol de Cristina Andrieş

Nominalizată de trei ori la premiul Booker, Anita Desai a fost crescută și educată în India, ceea ce explică atmosfera naturală și boemă construită în jurul unei culturi pe care noi o descriem adesea ca exotică.

Redactat în 1980 de una dintre cele mai faimoase scriitoare de limbă engleză ale Indiei, Lumina clară a zilei vorbește despre reuniunea a două surori în New Delhi şi despre lupta lor împotriva dezintegrării sociale şi personale. Separate vreme îndelungată de distanţă şi stilul de a trăi, acestea încearcă să-şi reia viaţa împreună şi alături de familie.

Tara, frumoasă şi stilată, se reîntoarce de peste ocean ca soţie de diplomat pentru a petrece un timp în casa copilăriei, alături de sora conservatoare (Bim) și fratele mai tânăr (Baba). Vizita ei, deși bineintenționată, atinge puncte sensibile, între care și despărţirea violentă a surorii ei de fratele mai mare, Raja, pe care nu-l mai văzuse de ani buni în urma unui gest egoist al acestuia. În timpul vizitei lui Tara, cele două sunt nevoite să se confrunte cu fel de fel de amintiri din trecutul îndepărtat, iar dorinţa acesteia de a o apropia din nou pe Bim de Raja îndreaptă acţiunea spre o rupere a firului subţire care ţine familia unită.

Portretizarea celor două surori pe parcursul cărţii este desăvârşită, mai ales în cadru emoţional, şi lasă o senzaţie liniştitoare de realism. De fapt, modul în care se face descrierea este un atu general al cărţii: de la fragilitatea grădinilor de trandafir şi până la sălbăticia din jur, totul este cât se poate de vizibil, aproape palpabil. Chiar şi amintirea vacii care s-a înecat în fântână devine prezentă – fetele se tem şi acum să se apropie de puţ, pentru că însăşi teama lor veche pulsează undeva în apropiere.

Pentru a evita monotonia, Anita Desai se foloseşte de tehnica oscilării între viziunile celor două surori, motiv pentru care regăsim uneori acelaşi eveniment povestit de mai multe ori. În mod uimitor, însă, autoarea dă prezentării şi limbajului o formă care nu lasă loc de plictiseală. Ba chiar aş putea spune că am fost la fel de entuziasmată când am recitit anumite întâmplări, ca şi cum ar fi avut loc pentru prima dată.

Probabil că singura critică pe care o pot aduce cărţii e sfârşitul cumva plat. Al treilea sfert al romanului atinge o intensitate atât de mare a emoţiei încât dorinţa firească este conturată spre un final cel puţin măreţ, dacă nu exploziv. În schimb, acesta se scurge cumva lin, pe lângă aşteptări.

Titlul este atribuit în mod ironic unei cărţi care prezintă interes sporit pentru linia întunecată dintre iluzie şi realitate. Amintirea funcţionează deseori ca un scut pentru lumina clară a zilei şi a raţiunii. La fel cum ne ghidăm viaţa, fără o legătură evidentă cu prezentul în care trăim, ne vom descoperi chipuri nebănuite prin grădinile ofilite ale acestui roman meditativ şi expresiv, care nu ţine cont de distanţa uriaşă dintre noi şi fascinanta lume a Indiei.