Despre filosofie ca depăşire a istoriei ei…
Articol de George Colang
În acest articol, mi-am propus să ating un subiect care ţine de natura specifică filosofiei. Mai exact, am încercat să vorbesc despre autenticitatea filosofiei în raport cu istoria ei. În măsura în care am acceptat că nu există un câmp, care să delimiteze complet întreaga desfăşurare de faţă, am fost nevoit să văd cum se împleteşte istoria filosofiei cu filosofia ca atare. De aceea, consider că problema de faţă, şi implicit problematica de la care porneşte demersul, ar trebui mutată într-un nou plan, într-un spaţiu care să ne ofere prilejul de a ajunge la natura adevărată a filosofiei. Şi anume, este important să vedem dacă filosofia este influenţată de însăşi istoria ei. Poate filosofia să se manifeste genuin într-o lume în care domnesc faptele istorice?
Căderea, pentru Emil Cioran, înseamnă, în fapt, aplecarea omului către istorie. Necesitatea unui impuls sceptic este, în fond, raportarea la acele aspecte rudimentare ce se găsesc în construcţia noastră ca indivizi. Urmărind un fir nietzschean, Cioran încearcă să atace istoria de tip monumentalist sau chiar tradiţionalist. Aceste tipuri de istorie cultivă omul slab, omul care nu se lasă sedus de importanţa cinismului. Însă, cum spune şi Cioran: ….nu cei puternici, ci cei slabi râvnesc puterea şi ajung la ea, prin efectul combinat al vicleniei şi delirului. Aşa este, omul construieşte, din timiditate, o istorie comodă. O istorie opusă vitalităţii. În aceste condiţii, timpul trebuie surprins ca o formă violentă de slăbiciune sau ca un peron care nu duce nicăieri, dacă ar fi să privim cu ochiul lui Octavian Paler. Dar, mai mult decât atât, naturaleţea căderii se va produce când timpul va fi depăşit, când voinţa, şi aici e vorba de cea de tip nietzschean, va intra în scenă. Timpul constituie, aşa cum apare la Cioran, elementul nostru vital, dar şi posibilitatea căderii în nimicul existenţei noastre. Totodată, a cădea înseamnă a te elibera şi a te proiecta deasupra fiinţei tale. De aceea, Cioran face apel la numele omului dominat de voinţă. În voinţa lui se găseşte atât absolutul fiinţei, cât şi apelul la durere şi neputinţă. Dar, mai presus de toate, rămâne firescul lucrurilor, care se lasă ascuns de istorie şi implicit de timp, rămâne gustul amar cultivat de Cioran cu privire la destinul nostru.
Oare filosofia nu este şi ea căzută în timp? Căci orice fapt istoric determină, într-o bună măsură, mersul oricărei filosofii. Putem, de exemplu, să-l rupem complet pe Socrate de Platon? Sau pe Platon de Socrate? De remarcat este faptul că platonismul, cel puţin în fază incipientă, îşi găseşte sorgintea în incertitudinea socratică. Platon este cel care face apel la personajul Socrate. Rol cu care intră în joc şi cu care se pune pe sine în scenă. Totodată, este necesar, chiar se impune imperativ, să facem distincţia între Socrate cel istoric şi Socrate ca simplu personaj. Tot aşa, trebuie să încercăm să stipulăm un context în care Platon apare ca o prelungire a socratismului. Chiar şi aşa, în ordin logic, socratismul reprezintă pâlnia prin care se cerne platonismul. Până la urmă, acest joc conjuctural îşi propune să delimiteze cele două feţe ale lui Socrate. Ei bine, cu această faţă-personaj s-a jucat Platon. Propriu-zis, a creat un personaj proiect, un personaj prin care putea să se pună în lumină. Socrate, până la urmă, era doar un pretext pentru filosofia lui Platon. Prin dialogică, Platon îl preia pe Socrate în scris şi formează contextele filosofice. Dialogul, privit astfel, este forma cea mai înaltă, drumul care se deschide conştient şi metodic. Propriu-zis, se teoretizează forma dialogică, ca formă de reflecţie şi de descoperire a adevărului culturilor arhaice.
Socratismul, până în platonism, este cultură orală. Altfel spus, în sceneta instaurată de Platon, cel care accentuează şi care deschide orice rol este şi cel care aduce cu sine paradigma. Prin lumea deschisă de Platon, şi prin tot ceea ce înseamnă el pentru cultura noastră filosofică, ajungem să luăm la cunoştinţă o lume care ar fi fost de mult apusă. Socrate fară de Platon ar fi fost ca actorul fără de scenă. Ceea ce derivă de aici este tocmai multitudinea de interpretări istorice, de statusuri, unele mai presus decât altele, prin care Socrate trece, rând pe rând, ca pion în lumea morală, ca orizont în lumea religioasă (el fiind comparat cu Iisus), şi nu în ultimul rând, ca proiect de gândire, un avânt paideic prin care filosofia se lasă dezvelită. Fără nicio îndoială, Socrate personajul este la îndemână, el fiind un avânt veşnic prin care se pot, oricând, aduce noi interpretări. În schimb, Socrate cel istoric pare să fie mai mult ca punct de origine, ca sursă statică şi limitată. Deşi, în esenţă, diferite, cele două măşti cooriginare se interpun şi alcătuiesc un potret, pe care Jaspers îl caracteriza astfel: ,,Xenofon vede aparenţele de prim plan; Platon, adâncul. Xenofon arată un om moral, care în libertatea cunoscătorului de oameni, trece de rigorism. Platon vede umanitatea unei naturi inepuizabile care depăşeşte natura. Xenofon vede detalii simple şi gânduri izolate…Platon pătrunde în centrul fiinţei lui Socrate…Xenofon descrie un raţionalist puţin pedant şi întru câtva pragmatic; Platon îl vede condus de Eros, pentru a înflori gândind în lumina Binelui ca atare. Amândoi iau seamă de om, nici unul nici altul nu-l zeifică; dar omul însuşi cu adevărul său posibil este la Xenofon o fiinţă raţională şi morală, transparentă, extrasensibilă, în timp ce la Platon, este o fiinţă a carei vorbă emană din adâncuri inepuizabile, care se înalţă din insondabil către sondabil.ʼʼ Nu este vorba aici de un lucru anume, ci de un mare impersonal care se regăseşte cu siguranţă în mersul filosofiei.
Tot asemenea, Mircea Florian constată că de-a lungul Evului Mediu, apare cât mai des întâlnită o tendinţă de unificare a stilurilor de expunere. Astfel, s-a ajuns la situaţia în care era destul de greu să mai deosebeşti, după ce limba latină era considerată limbă oficială a filosofiei, naţionalitatea unui filosof sau a altuia. Revenind la filosofie, putem spune că empiriştii englezi şi-au extras seva de la nomazi. Această filosofie răspunde, într-un anume mod, cerinţelor lor practice, seculare. Deci, vorbim de o filosofie care pare să împiedice, la prima vedere, spiritul liber, dar acest fapt prinde contur doar atunci când este gândit într-un cadru general. În rest, filosofia empiristă, lăsând contextul global al filosofiei, ţine mai mult de libertatea de mişcare, decât de cea de gândire.
Acest fapt, în linii mari, poate fi spus şi despre filosofia franceză şi germană. În continuare, filosofia franceză sau raţionalismul francez ţine de un soi de gândire, impregnat de calcul şi rigoare matematică. Aceste abordari sunt oarecum străine, căci ele limitează speculaţiile filosofice. Cât despre germani, putem spune că rigorismul leibnizian îşi are obârşia în cel francez. Deşi filosofia reflectă, în contextul ei lărgit, tendinţele unei naţiuni, nu o face raportându-se direct temporal la evenimentele politice care se desfăşoară în acea perioadă. Sau, în cazul în care se întamplă, nu putem spune că o defineşte. Deci, specificul naţional al unei filosofii nu se reduce la un singur aspect.
Mircea Florian remarcase faptul că naţionalizarea filosofiei are şi aspecte tradiţionale, legate de trecutul cultural filosofic al ţării respective. În aceeaşi ordine, el conchide că acest aspect nu trebuie ignorat. Urmărind aceste coordonate, putem afirma că filosofia nu este numai naţională, dar nici că trebuie văzută ca fiind doar generală. În plus, avem cazul filosofiilor germanice, în speţă filosofia lui Kant şi Hegel; acestea, deşi sunt naţionale, până la urmă au ajuns să fie generalizate, universalizate. În acest cadru, am avut şi noi kantienii noştri , însă acesta era un fel de kantianism antikantian, aşa cum relata Blaga. Deci, a existat o întreagă linie kantiană în spaţiul filosofic românesc. Începând cu Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Eminescu, Maiorescu, iar, mai recent, Noica. Cu toate că urmau această linie, nici unul dintre ei nu poate fi considerat neokantian. Există, însă, un lucru care trebuie punctat: specificul unei filosofii nu înlătură diversitatea orientativă, şi nici nu-i trasează limite rigide. Este cazul filosofilor de anvengură din spaţiul autohton. Aceştia si-au desăvârşit instruirea filosofică în ţările occidentale, în special în Germania şi Franţa, şi, deşi au făcut acest lucru, propria lor concepţie şi abordare filosofică nu a fost integrată în filosofia occidentală. Dar, asta nu înseamnă că nu a fost contaminată într-o anumită măsură.
Cât despre filosofia naţională, este cert faptul că ea nu poate să se desfăşoare decât în cadrul unei naţiuni care a ajuns la un anumit grad de civilizaţie şi cultură. Pe de altă parte, referindu-se la filosofia românească, Mircea Vulcănescu a indicat că înainte de cel de al doilea razboi mondial, au existat anumite condiţii care au favorizat apariţia unei filosofii naţionale:
1. Existenţa unei activităţi autentice de filosofare printre români; 2. Existenţa unui mediu de difuzare sau circulare a ideilor; 3. Existenţa unei problematici si a unor sisteme filosofice specifice româneşti.
După ce am văzut că filosofia se împleteşte cu istoria ei, dar şi cu faptele istorice care o însoţesc, nu ne mai rămâne decât să ajungem la faza incipientă. În primul rând, spre deosebire de alte discipline, filosofia are posibilitatea de a se gândi pe sine. Iar acest fapt se regăseşte în construcţia ei. Filosofia nu este niciodată bătută în cuie. În pofida oricărei tentaţii, putem spune că filosofia se poate face şi cu ciocanul. Şi, până la urmă, aşa arată motivul care o face să fie autentică. Ce ar fi fost filosofia fără ironie?
Jose Ortega y Gasset este cel care clarifică modul în care trecutul filosofiei este privit ca o prăpastie în care se revarsă toate erorile. Însă, aceste erori, în măsura în care sunt privite critic, devin adevărate, şi atunci ,,este indiferent a califica trecutul filosofic ca pe un ansamblu de erori sau ca pe un ansamblu de adevăruri, din cauză că, în fapt, este şi una, şi alta. Oricare din cele două judecăţi e parţială şi, în loc de a se lupta, le-ar fi mai de folos să se alăture şi să-şi dea mîna.ʼʼ Sau, la fel cum ne sugerează şi Jankelevitch: ,,Socrate reprezintă conştiinţa atenienilor, şi pe cea mai bună şi pe cea mai rea, în egală măsură; adică regăsim în evoluţia ei contradicţia specifică efectelor ironiei, ţinând cont fie de abilitatea cu care aceasta ne eliberează de propriile constrângeri, fie de modul în care ele ne privează de credinţele noastre.ʼʼ Aceste mărturii implică şi totodată arată că filosofia se construieşte sincronic cu avântul istoric care o formează şi o conturează. Filosofia depăşeşte istoria ei, tocmai pentru că se gândeşte pe sine, că are posibilitatea să se întoarcă împotriva sa, să-şi urmeze propria destrucţie, aşa cum ar spune Heidegger sau să plesnească prin căile multiple ale nihilismului, aşa cum ar spune, de această dată, Nietzsche. Deci filosofia este pură doar ca demers, ca posibilitate de auto-dezvăluire, ca drum ce urmează nişte coordonate doar pentru a le depăşi.
O metoda ingenioasa de a vedea filosofia. Mereu am vazut aceasta disciplina ca avand ceva aparte, foarte bine punctat.
De acord, filosofia este cuantificabila de multe ori pornind de la o intuitie, poate de tip Bergson, iar aceasta intuitie este cea care produce istorie mai degraba decat sa fie continuta intru istorie. Cu siguranta, este comfortabil a vorbi despre filosofie ca despre istoria ei, ca despre un cadru de evolutie, insa dincolo de acest cadru sunt elemente externe care il determina, ceea ce trimite filosofia in metaistorie. Mai mult decat atat, daca filosofia este un joc cu idei a la Nietzsche, cu atat mai mult o aruncare a privirii dincolo de stratul subtire de timp pe care il cuantificam existential poate fi echivalenta unei cunoasteri de tip revelator prin care omul sa se regaseasca pe sine ca pe un altul.
Imi place cum scrii. Te mai citesc.
Presupun ca nu ti-ai propus sa-l contrazici pe Hegel, care sustine in spritul conciliant care il caracterizeaza ca filosofia este istoria filosofiei, desi spre asta indica concluzia ta. E frumos spus ca filosofia depaseste istoria prin aceea ca se gandeste pe sine, nu-mi dau seama cat e de fundamentat.
Ma gandeam ca mai degraba filosfia cuprinde istoria, si a cuprins-o inca de pe cand istoria inca nu se facuse. Atunci cand medievalii i-au suprapus sistemele lor teologice, filosofia s-a retras cuminte din zona teleologiei si a lasat loc religiei. Cand empiristii au venit cu experimentele lor, filosofia a plecat din zona experimentalului, lasand loc stiintelor naturii. La fel cu rationalistii si matematica. Filosofia a cedat incontinuu teren stiintelor, pastrand insa obiectul cu cea mai mare sfera de cuprindere. Si inca este, si probabil va ramane cel mai bun instrument de acces al oamenilor la transcedent.
Mi se pare ca filosofia e in afara timpului, iar diversele influente pe care istoria le-a exercitat asupra uneia sau alteia dintre conceptii sunt doar niste colateralitati ale unui flux principal care si-a urmat neabatut cursul. Nu stim nimic mai mult acum despre principiile universale decat stiau grecii antici. Nu am inaintat nici macar cu un pas in directia aflarii a ceea ce este Adevarul, Fiinta, Omul. Tot ceea ce am castigat in 25 de secole de filosofie sunt numeroase variante a ceea ce NU SUNT cele de mai sus.
Aenhim Nilac: Sunt de acord. Însă, putem să ne rupem cu adevărat de ceea ce ţine de noi? Putem să punem degetul pe rană, să găsim şi o soluţie care să ne arate concret, cum stă, în fapt, treaba? Vezi, nihilismul- are şi el părţile lui rele, Nietschze însuşi semnalând domnia personalităţilor, şi a culturii instaurate de ele. Poate deconstrucţia să se reverse natural, încât să rupă lanţurile impuse de timp, şi de istorie? hai să găsim un răspuns acum! Pentru că noi ne înţelegem tacit, dar şţim că unele lucruri sunt neclare…
bhuttu: Nu cred că am spus undeva că filosofia este o istorie a filosofiei. Filosofia, spre deosebire de alte domenii, are ceva aparte. În primul rând, filosofia nici nu poate să fie privită ca domeniu, dar din motive pragmatice, trebuie să-şi găsească şi ea un loc, un punct din care să fugă. Ceea nu ne arată felul ei, ci modul în care a fost ascunsă. De aici, din acest conglomerat de nuanţe şi esenţe, ea ar trebui să se arate. Şi, se vede, ba, chiar ne face cu ochiul. Filosofia nu este istorie în sens stric, ci mod de a te întoarce către istorie. Sigur că, fiind îndreptată spre istorie, poate fi foarte uşor adus un nou punct de vedere. În speţă, problema paradigmei, de a fi situată într-un spaţiu, din care încearcă să iasă. Aici, intervine focul care erupe, ciocanul lui Nietzsche, sau chiar, dacă vrei, destrucţia lui Heidegger. Însă, este suficient? Au capacitate de străpungere aceste mecanisme?
Despre partea cu teologia: Filosofia a fost, cu mult înainte, de perioada medievală, în spaţiul sacrului. Fiinţa, focul primordial, apa, logosul, erau elemente ce ţineau de modul în care grecii se raportau la lucruri şi la lume. Ei puneau bazele metafizicii, acolo se duceau luptele, se trasau limitele, care ulterior, aveau să se ”prefacă” în filosofie, teologie, etc…
Poate m-am exprimat gresit. Mi s-a parut a ideea ta e tocmai contrariul afirmatiei ca filosofia e istoria filosfiei.
Cat despre teologie, cel putin in spatiul european, ea nu si-a dezvoltat un sistem etic si axiologic coerent si credibil pana cand nu si-a impletit ideile cu cele ale monoteismului de provenienta iudiaica. Sigur, metafizica grecilor nu era cu nimic inferioara filosofiei crestine, iar logos-ul ca fiinta e extrem de aproape de conceptul de Dumnezeu, dar nu mi se pare ca abordarea lor era de natura teologica, cat mai degraba gnoseologica. Socrate a murit pentru ca “a nesocotit zeii cetatii”.
Da, se puneau bazele axiologiei. Dar, totodata, se trăgeau si liniile între domenii.În schimb, nu ştiu dacă, presocraticii puneau în scenă un avânt cu efect epistemic. În primul rând, ei se mirau, acesta fiind motivul esenţial, elementul prin care putem să ajungem la ei. Socrate este primul care pune problema cunoaşterii în sens epistemic. Până la el, aveam o adunătură de oameni care se miră şi pun întrebări. Poate că noi am uitat să ne mai mirăm, să ne uităm la fenomene, aşa cum o făceau grecii. De asta, îţi vine ţie uşor să spui că, de fapt, filosofia a rămas acolo, că noi nu ne-am mutat deloc, că nu am adus nimic nou.
un articol foarte bine gandit…te mai asteptam pe la noi.
felicitari si pt blog, am observat ca ai teme interesante.mult succes in continuare
O să mai vin pe aici. Mulţumesc.
puterea este a celor slabi
ma tot intreb in ultima vreme de ce am ajuns sa vedem puterea doar ca pe o forma de dominatie? de ce nu privim dincolo de ceea ce este *putere*…ce-ar fi de exemplu sa ne gandim la faptul ca omul porneste mereu in cautarea sinelui, si-si trece intreaga viata incercand sa-si impinga limitele? vezi tu…puterea e uneori in iluzie, in viciu, in ceea ce omul poate distruge si fauri din nou…
poate nu veti intelege *unde bat*..ma gandeam pur si simplu la o carte a lui Cioran pe care am citit-o odata demult.. *Lacrimi si ingeri* ..dar nu mai conteaza
oricum, parerea mea e ca filozofia este anterioara a orice altceva existent sur terre jusqu’aux jours d’aujourd’hui
Posibilitatea autentică a completitudinii, libertatea discursului filosofic, mişcarea amplă în care gîndirea filosofică se regăseşte pe sine la infinit de-a lungul propriei sale istorii duce la o depasire a istoriografiei prin asumarea unei atare “locuiri”. Completitudinea şi închiderea sistemului în sine ca doctrină nu duc la altceva decît la moartea gîndirii şi la încheierea oricărei posibile istorii a filosofiei, de aceea ele sunt de neconceput pentru istoricul filosofiei. Acesta trebuie să fie cel care,dupa parerea mea, intr-un continuu dialog cu filosofiile sau gindirea evenimentelor trecutului, trebuie să le transpună în miscarea amplă a gîndirii filosofice care mereu se reconfigureaza, se regindeste pe sine ca fiind intotdeauna reflexivă. Insa totusi sa nu scapam privirii ceea ce presupune istoricitatea ( in sens heideggerian ) pentru o depasire a istoriei. Avindu-si sursa în spirit, şi deci în capacitatea Dasein-ului de a se autointerpreta, filosofia preia istoricitatea acestuia. Filosofia este deci ea însăşi, paarfrazînd, aşa cum ea a fost deja şi ceea ce ea a fost deja . Explicit sau nu ea este propriul său trecut. Iar trecutul filosofiei nu este numai o umbra care o insoteste, ci merge de fiecare dată înaintea sa , calauzind-o in incercarea prezenta de a se autointerpreta si a se proiecta în viitor.
Asta fiind o scurta reinterpretare a scrierii tale sub forma unei depasiri a istoriei filosofiei ca interval.
Sublim. Până la urmă, filosofia, la fel ca şi Daseinul, are de ,,a fi”. Multumesc. Aşa arată şi motivul pentru care, în titlu, am vorbit de o istorie a ”ei”. Tocmai ca să arăt căldura spiritului.
In primul rand, nu pot sa nu remarc evolutia teoretica de pe parcursul istoriei filosofiei pe care ai speculat-o in cadrul studiului tau. Pentru a developa un oarecare sens al filosofiei este necsar inainte de toate a-i gasi niste repere istorice care sa-ti faciliteze ulterior posibilitatea de a regandi paradigmele diferitelor orizonturi filosofice in functie de fundamentele lor culturale si mai ales religioase.
In orice caz, studiul tau este foarte aplecat catre detaliile teoretice si aduce in evidenta o buna capacitate de sinteza si de analiza, ceea ce este fundamental pentru gandirea si evaluarea filosofiei in lumina propriei sale istorii.
Tudor: Multumesc!
\"Aşa este, omul construieşte, din timiditate, o istorie comodă. O istorie opusă vitalităţii.\" E drept. Suntem comozi, limitati si acceptam raspunsuri incompleta. De parca am putea umple golul din noi cu abstractul unor definitii formate din impletirea incoerentei si incertitudiniilor noastre. Nu stiu in ce masura se poate face o delimitare intre filosofie si istoria ei. Cad in capcana relativului in acest caz. Subscriu insa opinii tale: \"filosofia se construieşte sincronic cu avântul istoric care o formează şi o conturează. Filosofia depăşeşte istoria ei, tocmai pentru că se gândeşte pe sine, că are posibilitatea să se întoarcă împotriva sa, să-şi urmeze propria destrucţie\". Cred ca definitia filosofiei in complexitatea ei se poate reduce la cativa termeni \"se gandeste pe sine\"…
Foarte profund si frumos articolul. Cred ca este vitala necesitatea tratarii unor asemenea teme..
Andrada: Si eu cred ca, in mare parte, totul se reduce la acel ,,a se gandi pe sine”.
articolul asta ma indeamna sa profit, cat pot de mult, de pe urma discutiilor cu tine pe teme asemanatoare. bineinteles, numai eu am de castigat de pe urma acestui lucru
Ocenia@ cred ca amandoi avem de castigat.
Mi-a plăcut primul răspuns al lui bhuttu.
În articolul semnat George Colang, abuzul de nume proprii din prima parte îmi indică o persoană ce vrea să epateze.
În partea a doua, unde frazele au un oarecare înţeles, ideile sunt în suferinţă. Cât despre afirmaţia că filosofia îşi depăşeşte propria-i istorie, am trecut-o la colecţia de extrase nostime din tezele elevilor.
Nae Ionescu, forţând puţin nota, spunea că nici nu există filozofie – ca ştiinţă – ci doar oameni care filosofează, iar specialiştii ar putea să se ocupe doar de istoria acestei filosofări. (Nae Ionescu era un tip deştept, spre deosebire de mulţi alţi „filosofi” de-ai noştri. Blaga a început să vorbească la 4 ani, iar liceul l-a urmat la Braşov, la Şaguna, unde director era un unchi de-al său, care l-a scutit de frecvenţă)
Spune-ti parerea!
Parteneri
01. Redactori
02. Colaboratori
Categories
03. Prietenii Culturii
Stam cam asa...
Articole recente
Cele mai comentate articole
Comentarii recente