Articol de Cristina Andrieş

Potrivit Interpolului, numărul de capodopere furate şi încă negăsite este estimat la 20.000 de exemplare. Între acestea, lucrări de Vermeer, Rembrandt, Munch şi Picasso, pe care Simon Houpt le “urmăreşte” mai puţin faptic şi mai degrabă facând apel la un exerciţiu de imaginaţie.

Sub un titlu inteligent (Muzeul operelor dispărute), Houpt înglobează o istorie a furturilor de artă în miez de zi, arheologice sau pe timp de război, precum şi numeroase alte strategii bizare în care lucrări inestimabile au dispărut de sub nasul proprietarilor.

Având ca principal subiect infracţiunile de acest soi şi consecinţele lor multivalente, de la implicaţiile istorice până la complexitatea restaurărilor, albumul-poveste tranşază mai incisiv decât altele asemenea în ceea ce s-ar putea numi undergroundul acestei lumi. Pentru că, să fim rezonabili, a fura un tablou de valoare şi a scăpa basma curată nu e la îndemâna oricui. Sau… ?

Păi să vedem: Napoleon şi Hitler s-au folosit de putere pentru a-şi desăvârşi colecţiile personale, trei bărbaţi au spart intrarea din spate a unei galerii din California cu o rangă şi au plecat cu un Picasso în braţe după 30 de secunde, doi hoţi mascaţi au furat Strigătul şi Madona lui Munch în miezul zilei, o statuie realizată de Alberto Giacometti a fost dată dispărută după ce s-a observat că în spatele geamului de plexiglas se afla de fapt o figurină de lemn, Sărăcie (Picasso) a fost furat şi deteriorat în mod neintenţionat numai pentru a evidenţia securitatea slabă a galeriei în care se afla, iar un portret de Gustav Klimt a fost sustras cu ajutorul unei undiţe.

Aparent, multe dintre lucrările furate au devenit faimoase tocmai din această cauză. Reamintim aici Strigătul şi Madona lui Munch, dar mai ales Mona Lisa. Referitor la acest caz, se pare că, după furtul capodoperei, au fost mai mulţi vizitatorii dornici să vadă spaţiul gol decât aceia care veniseră să admire lucrarea înainte de dispariţie. Mona Lisa a devenit de atunci un reper cultural important, fiind astăzi protejată de sticlă anti-glonţ, precum şi de alte bariere de securitate.

Deşi prima impresie stabileşte ca reper expunerea unei faţete dezagreabile a artei şi pierderile imense la nivel cultural, Muzeul operelor dispărute evidenţiază câteva motive uimitoare pentru care hoţii şi-au ales ţintele, precum şi eforturile mai mult decât isteţe pe care aceştia le-au depus în atingerea scopului final. Iar una din cele mai interesante senzaţii ce rămâne în urma lecturii integrale este dorinţa de a fi martorul unei expoziţii pentru care au fost strânse toate lucrările nerecuperate încă.